Filmul scris de Horia Pătrașcu (autorul scenariului) și realizat de Bogdan-Cristian Drăgan a avut parte de o nedrept de lungă perioadă de așteptare până la întâlnirea cu spectatorii. Dacă scenariul lui Horia Pătrașcu a fost scris în 1991, rațiuni oculte au împiedicat în repetate rânduri intrarea sa în producție, undă verde dându-se, în schimb, unor proiecte ce înghit, azi, cam de trei ori bugetul întregii cinematografii de ieri. Dar important este faptul că esența mesajului său nu s-a pierdut. Povestea imaginată de autorul Reconstituirii se recomandă prin forța sa realistă, ce devine treptat parabolă, prin concizia unor întâmplări surprinse într-o concentrată unitate de timp și spațiu, prin firescul unor personaje ce devin treptat emblematice pentru o întreagă națiune.
Acțiunea filmului se petrece în ziua de 21 decembrie 1989, când o echipă de muncitori este trimisă să repare o conductă stricată din perimetrul unei ambasade din București. Cei patru muncitori, cu caractere, virtuți, vicii și temperamente diferite, trăiesc, fără să știe, sfârșitul unei lumi și (poate) nașterea alteia. Spațiul închis, personajele cu nume simbolice, întâmplările – unele surprinse în cheie comică, altele generând tragedii nebănuite –, bine ritmate până în final, proiectează pe ecran o lume diversă, cu imaginabile traiectorii în ulterioara evoluție a evenimentelor. Fără a fi deloc nejustificat dramatic, regizorul Bogdan-Cristian Drăgan introduce o notă suprarealistă, ce însoțește citate sau trimiteri mai mult sau mai puțin justificate la lumea filmului, de altfel, o lume care încă poate spune mult(e) despre o realitate căreia protagoniștii nu-i înțeleg sensurile, trăind sau murind fără să știe că o rotiță a istoriei se amestecă tragic în existența lor.
Lumile peste care se apleacă aparatul de filmat sunt dinamic surprinse (ambasada cu „curtea” ei exotică, securiștii care pendulează între caricatură și grotesc, muncitorii ce însumează parcă defectele și calitățile unei națiuni căreia îi place să greșească și să uite). Dar, așa cum era descris răul fundamental de care suferim în scenariul filmului Reconstituirea, tot așa în Cortul subtextul filmului acuză, fără a fi didactic sau moralizator cu orice preț, relele unei societăți marcate de suficiență și superficialitate. Film deloc comod, deloc facil, Cortul marchează debutul în ficțiune pentru un autor a cărui carieră de până acum a fost încununată de meritate succese (premii în țară și în străinătate, premii pentru scenariu și premii ale Uniunii Cineaștilor). Realizatorul a beneficiat și a condus cu mână sigură o distribuție excepțională, în care remarcabile sunt creațiile lui Ilie Gheorghe (rolul a fost scris special pentru el de scenarist), Victor Rebengiuc, Claudiu Bleonț și Cristian lacob. Îi secondează cu talent, în acest memento dedicat „celor uitați, morților fără pată și fără prihană ai unei cauze dinainte pierdute”, Anca Dinu, Emil Hoștină, Valer Dellakeza și Constantin Cotimanis.
Cu o premieră internațională ce a avut loc la Festivalul internațional al tânărului cinematograf european de la Cottbus, filmul lui Bogdan-Cristian Drăgan merită a fi primit cu generozitate de publicul românesc, aflat încă sub presiunea unui repertoriu din care operele autentice, cu puține excepții, se pare că lipsesc cu desăvârșire. Deși cu doar trei titluri la activ în acest an, cinematografia românească, atât timp cât poate lansa debutanți de clasă lui B.-C. Drăgan și mai are încă scenariști cu condeiul lui Horia Pătrașcu, cărora le dorim în viitor noi colaborări, nu se poate spune că este în pragul falimentului. Dar să vedem ce ne va aduce anul viitor, într-o producție din care autorul Cortului a fost eliminat temporar pe nedrept, din cauza unor hibe administrative.
