În '68, după o vizionare secretă și în perspectiva unei premiere întârziate, Reconstituirea izbutea să solidarizeze un grup de intelectuali care încep în presă o campanie de susținere a filmului.
În '98 — după avanpremiera la Institutul Francez care a adunat o elită entuziasta, gata să aplaude un nou film românesc, Cortul este oferit marelui public să-I judece și el, în primul rând prin numărul de intrări în sală.
Implicat în ambele cazuri, Horia Pătrașcu, autor al pre-textului-nuvelă și respectiv scenariul omonim.
Lucian Pintilie a optat pentru o ecranizare de mare fidelitate în care realismul ce descrie mecanismele regimului discreționar își adjudeca valențe de parabolă care aveau să-i certifice în timp peliculei și virtuți premonitorii.
Bogdan Cristian Drăgan ambiționează din start o alegorie a incertului moment '89 pe care dorește să-I înfătișeze în termeni suprarealiști. Tânarul cineast se bazează pe faptul că a acumulat experiență lucrând în aceeași cheie la câteva scurtmetraje de ficțiune, laureate în competiții internaționale de profil.
Dar savoarea persiflării ce făcea hazul moldovencei Ema ce revitaliza universalitatea bovarismului lui Flaubert nu mai poate fi reeditata.
În aceasta nouă Poveste din cartierul de est (cum se intitula disputata sa distopie ce prezenta România ca un azil de nebuni), Drăgan supralicitează grobianismul ca meteahnă autohtonă, culminând cu un viol metonimic. Într-o simplistă manieră simbolică, dorindu-se a se incrimina ultragiul global adus țării întregi în decembrie '89.
În acele zile intrate oricum în istorie, o echipă de la salubrizare este chemată să rezolve emanațiile toxice de la ambasada unui stat totalitar. Un punct de contact obscur pentru un paralelism irelevant. În clădire, ajunul Crăciunului se serbează într-un mod carnavalesc. În curte, în cort, muncitorii — deși poartă numele celor patru evangheliști, Marcu, Matei, lon și Luca — nu țin post și, conform unui vechi obicei, înainte de a purcede la treabă, pun burta la cale, înfulecând cârnați și cinstind pahar după pahar. Doi dintre ei sunt „inocenți” înveterați — adică limitați la nevoile fiziologice, preocupați doar de propriile performanțe gastronomice și sexuale. Cel mai tânar va plăti cu viața tentativa de a-și depăși condiția și a afla ce se petrece „la suprafață”, în stradă. Al patrulea este un terorist infiltrat anume pentru a terfeli onoarea fetei unuia dintre eroi, care tânără tocmai își serba aniversarea și o posibilă logodnă.
Întreaga acțiune e strict supravegheată de un cuplu de vigilenți securiști cam la fel de grobieni, dispuși și la farse jucate celui mai simpatic personaj — soldatul de pază. Un adevărat candid în vâltoarea bine sugerată printr-o foarte cinematografică secvență a unei psihedelice revoluții. Emil Hoștină transmite fiorul tragi-comic al insului care nu se dumirește defel ce se vrea de la el, fiind luat drept altul.
Atmosfera miniaturalului azil de noapte de sub prelată e însuflețită de verva interpreților ce s-au luat la întrecere în a etala vulgaritatea personajelor care coboară și la propriu „la fund” în catacombele unor misterioase conducte, pentru a ajunge apoi și în saloanele „de sus”. Ilie Gheorghe și Victor Rebengiuc secondați de mai tinerii Claudiu Bleonț și Cristian lacob plus Anca Dinu au acceptat entuziasmați acest „parcurs” conformându-se cerințelor nebuloase ale regizorului debutant.
Această reconstituire metaforizata nu rezistă însa în partea ei suprarealistă, iar tronsonul verist este cu atâta voluptate naturalistă redat încat nu depășește valorile unei „felii de viață” cum se poate întâlni oriunde și oricând în Realitate.
