REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Actorii noştri – Tanţi Cocea


     Dar ce să-ţi spun eu, dragă mea, într-un interviu? Nu, nu. Stăm de vorbă oricând despre orice vrei, dar interviu... n-are rost. Nu te supăra...
    Aşa s-a încheiat prima tentativă telefonică de interviu cu actri­ţa Tanţi Cocea. Acum trei ani. Între timp am mai încercat de câteva ori. Nu. Un NU din ce în ce mai ferm şi mai argumentat. Ultimul argument a fost: «Bine, draga mea, dar acum nici nu mai joc! Pe cine crezi că poate interesa o fostă actriţă?» Mi-a oferit, fără voie, un contraargument pentru public, ar­tiştii nu sunt niciodată «foşti». Câtă vreme respiră, un artist adevărat şi iubit de public este artist «E frumos ce spui, eşti draguţă, dar nu!» Ultima oară când am încercat, s-a înveselit de-a drep­tul: «Ei, doamne, omul are idei puţine, dar fixe... lartă-mă, dar prea se potriveşte: Bine... o să ne vedem într-o zi». Când ne-am întâlnit însă, avea aerul că-i pare rău. Sigur, era prezentă, caldă, binevoitoare, dar în încăpere plutea un fel de refuz. Am profitat de un mo­ment de «gazdă» (cafea sau îngheţată? îngheţată şi cafea? Apă, ce fel de apă?) ca să pun, ca un criminal, reportofonul mic pe măsuţa copleşită de ceşti, scru­miere, pahare. Îndelung, am vorbit des­pre vreme ca două englezoaice bine-crescute. Aveam şi despre ce. Fusese o zi caniculară. De fapt, aşa s-a şi «legat». De la căldură şi de la fâşiuta de mătase care-mi ţinea părul. «Cum o suporţi? Eu, la un film care s-a facut foarte greu...»
     Deci, începusem:
     ...nouă luni a durat, dacă am suferit de ceva n-a fost atât de lipsa de organizare, de încetineala filmărilor, de aşteptările ne­sfârşite până să intru în cadru, ci din pricina unui voal de mătase, o bucăţică aşa, prinse în gulerul rochiei. Corsete, bucle, coafuri, pălării, ghete înalte până aici, cu şireturi, mantouri peste rochii şi totul în căldura reflectoarelor, nimic nu conta faţă de bucă­ţica de voal pe care o aveam la gât şi mi se părea că mă sufocă. Ea şi mănuşile — care se făceau una cu mâna, când le scoteam aveam senzaţia că le scot cu piele cu tot — au fost coşmarul meu...
     Mă grăbesc să întreb ce film era — «Bijuterii de familie», deci primul şi foarte târziu. Oare de ce? Era tânără, era frumoasă, era talentată, era...
     ...eram fotogenică... şi tip de român­cuţă, adică pe gustul publicului şi nu genul fatal ci, dimpotrivă, cuminte, calmă, prie­tenoasă. Tot timpul eram în discuţie — Jean Georgescu, Georgescu-film, cum i se spunea, voia să facă «Scrisoarea pier­dută» cu mine... tot timpul cineva voia să facă film şi pe urmă nu ştiu ce se întâmpla, dar nu se mai făcea. Adevărul este că niciodată n-am dat şi eu un cuvânt, nu o mână de ajutor. O vorbă acolo, un telefon, să spun, da, mi-ar plăcea, vreau! Nu. Nimic.
     De ce, nu-i plăcea filmul?
     N-aş putea spune... oricum, nu cred că ăsta era motivul... Dar aşa e când eşti tânăr şi ai cătare... crezi că totul trebuie să vină de la sine, adică de la alţii. Nu ştii că asta nu durează la nesfârşit... Eu din anul întâi de Conservator — de fapt nici nu eram stu­dentă, eram, cum se spunea atunci, «pro­bistă» — am fost luată în spectacol. Jucam o fetişcană de 13-14 ani, o fată din port, într-o piesă franţuzească «Maya», adusă de Dida Solomon-Callimachi de la Paris. Şi trupa era înjghebată de ea la actualul Teatru de Comedie... Pentru mine a fost un boom. Exista pe atunci un cronicar, A. Mun­te, nu ştiu dacă ai auzit de el. Atâta era: mic, cocoşat, urât şi răău... ca o fiară! Când a scris el că sunt revelaţia stagiunii... «cu glas adânc, de clopot» — scria, îţi dai sea­ma... am rămas cu glasul ăsta pe viaţă. Pe atunci, tot ce mai aveam eu pe lângă «glasul adânc de clopot» era o mare şi înduioşă­toare inconştienţă. Nu cunoşteam vorbi­rea scenică — spre disperarea Didei Solo­mon care era actriţă de şcoală veche. Ea era cu «accentele», cu «articolul». Eu vorbeam normal, aşa cum, de fapt, am aflat mai târzIu, cerea Stanislavski actorilor să vorbească.
     Asta înseamnă că filmul i-a fost foar­te uşor. Filmul cere tocmai o vorbire firească, normală.
     Dar mie filmul nu mi se părea adevărat! Nu dă loc de trăire autentică pentru că nu ai suită de sentimente. Şi n-ai contactul acela cu publicul pe care îl simţi chiar cu cortina trasă. Din spatele cortinei simţeam ce public e în sală şi asta mă stimula. La film, la tv., n-ai cu cine să comunici, n-ai ochii care te privesc, n-ai pe ce să te spri­jini. Şi mai e şi post-sincronul! Să potri­veşti vorba cu ce ai trăit tu la filmare e foarte greu. Cred că de aceea sună atât de fals dialogul în film. Nu, filmul în sine nu mi-a plăcut. Mi s-a întâmplat să-mi placă un sce­nariu, un personaj sau pur şi simplu lucrul cu un regizor. Mi-a plăcut să lucrez cu Malvina Urşianu. Daa, ea poate să te tor­tureze pentru un fir de pai care nu stă întors aşa cum ar vrea ea — şi cum este, într-ade­văr, cel mai frumos — dar pentru un actor, lucrul cu ea este o încântare. Mi-a plăcut să lucrez cu Manole Marcus — ce om minunat! Calm, cald, răbdător... Cu el şi cu operatorul Sandu Întorsureanu. Când am revăzut Car­tierul veseliei, am avut o mare bucurie. Ce imagini! De vis. Momentele greviştilor, de pildă, sunt luminate ca într-o pictură de Gova. Da, poate că mi-au plăcut mai mult oamenii care fac film, decât filmul în sine. La Serata Malvinei Urşianu, eu nu aveam un rol cine ştie ce, dar ce plăcere aveam să-i privesc pe ceilalţi! Era Gyorgyi Kovacs — mare actor! Silvia Ghelan, actriţă de mare clasă, Gilda Marinescu — încântătoare... Cornel Coman — ce păcat de Cornel... Ce mare păcat! Pe urmă, la Instanţa amână pronunţarea, filmul lui Dinu Cocea, l-am descoperit pe Pino... (lon Caramitru)
     ...tot timpul frământat în el să găsească soluţii. Pino are ochi şi o judecată de regi­zor, de om de teatru, nu doar de interpret. Eu am rămas legată de oamenii pe care i-am descoperit lucrând. Probabil ei nici nu ştiu că-mi sunt dragi, că mă interesează ce fac, că am o mare stimă pentru ei. Şi un fel de nostalgie... Ei! dar nu e cazul să ne pierdem în nostalgii. Am avut momente frumoase de împlinire în decursul carierei mele — teatrale, fireste. Am jucat Dosto­levski, Cehov, Gorki, Ostrovski, «Fraţii Karamazov», «Crimă şi pedeapsă», «Fur­tuna», «Trei surori», «Trei surori şi o cum­nată este piesa asta» — spunea Zaharia Stancu. Eu eram cumnata... Am jucat alături de actori mari... Bulfinski, Vraca, Tony Bu­landra, Botta, Morţun! Dacă nu I-ai văzut pe Morţun în «Azilul de noapte»! ce moment a făcut din scena de dinaintea sinuciderii! Ştii cine aduce cu el? Rauţchi. Are atâta putere de trăire, atâta emoţie, atâta sensibilitate şi forţă de comunicare, că te cutemură. Şi el este printre oamenii dragi mie, dar nu i-am spus niciodată. Nici nu stau de vorbă cu el, mi-e frică, e atât de sen­sibil, aş putea să-I nemulţumesc, să-I jig­nesc cu ceva. Uite, Emil Botta era tot aşa. Dar cu Botta eram prietenă şi aproape de-o vârstă. Ne şi certam. Odată i se umflau nările şi izbucnea: «Păi sigur, dum-nea-ta...» şi când spunea «dumneata», însemna că nu eşti în stare să înţelegi nimic. Şi cum vorbea el rar, şi se frământa între două litere, nu între două vorbe, copleşit de o indignare măreaţă... dragul de el... Ce păcat! Şi Mihai Popescu, şi Vraca, şi Manolescu. La clasa lui Manolescu am fost eu...
     Chiar, oare cum era Manolescu ca profesor?
     Nu ştiu dacă pot să spun: bun. Dar era tot aşa de domn cum era şi pe scenă. Ca şi Bălţăţeanu. Ştiu că, odată, Bălţăţeanu m-a auzit folosind o expresie, pe timpul acela socotită prea liberă. Cred că am spus: «Ei, drăcie!» «Da' de ce vorbeşti aşa? Nu ţi se potriveşte» — mi-a spus. Şi praf m-a făcut. Mi-au trebuit vreo 30 de ani ca să uit observaţia aceea. Ce greutate poate să aibă vorba unui om în care crezi şi pe care-l respecţi! Era un om ciudat, Balţăţeanu. Foarte cultivat, dar ducea o viaţă de boemă perfectă, cu ziare pe jos, la el în cameră. Nu era un avut. Pe scenă, era prinţul Vronski, iar după spectacol, cu gulerul ridicat să nu-l recunoască lumea şi cu Dobre Ene — un actor de categorie mică — după el, intra la Cireşica să mănânce o friptură şi să bea un şprit. Stăteau la masă aşa, şi din când în când Dobre Ene ofta: «Eşti mare, Nicule»! Era singurul lui prieten. Cred că era atât de concentrat pe treburile lui, pe cărţile lui încât nu împărtăşea nici bucurii, nici ne­cazuri, nimănui. Nu cred că era un mi­zantrop. Nu. Chiar şi observaţia aceea pe care mi-a făcut-o arăta că el e prezent, e atent, observă ce se întâmplă în jur. Până atunci eu crezusem că nici nu m-a văzut. Era întotdeauna foarte politicos, dar atât. lar eu, care n-am ştiut niciodată până unde merge politeţea învăţată de oameni şi unde încep sentimentele, chiar şi respectul şi admiraţia...
     Oare trebuie să înţeleg că a pus mai mult preţ pe sentimente? Că politeţea n-a «încălzit-o» niciodată?
     Întâi şi întâi, am pus preţ pe bunul simţ. Pe ceea ce se cheamă bunul simţ al omului simplu şi nu fac demagogie, crede-mă, nici nu am de ce. Politeţea se învaţă, ea este foar­te plăcută, dar bunul simţ mă copleşeşte. Pe urmă, nu mai ştiu exact dacă mă impre­sionează sulfetul bun al omului sau o inte­ligenţă deosebită, chiar dacă cinică, cu con­diţia să acopere o valoare efectivă. Poate pentru că nu suport ipocrizia... Dar de ce mă laşi să spun lucruri care nu interesează pe nimeni?!
     Soneria telefonului mă scuteşte de răspuns, dar îmi creează şi un mic mo­ment de panică: dacă va socoti că trebuie să încheiem discuţia aici? Aleg, repede, lipsa de politeţe şi, de cum pune receptorul în furcă, întreb care este secretul «dârei de lumină» lăsată de vechea gardă de actori. Tace îndelung, apoi:
     Cred că respectul. Exista un respect în primul rând de sine, dar şi pentru celălalt, şi disciplina. La Teatrul Naţional exista o disciplină, dacă vrei, ca la armată. «Ordi­nele nu se discută, se execută». Chiar şi respectul funcţiona tot aşa, puţin milită­reşte. Ştii cum e, maiorul faţă de colonel, chiar dacă între ei nu sunt decât trei ani diferenţă, în public se salută cu «să trăiţi». Poate să sune retrograd ce spun, dar cred că treptele ierarhice sunt absolut necesare pentru ca o instituţie să stea în picioare. O instituţie se bazează pe respectul reciproc al membrilor ei. Să nu crezi că în vechiul teatru nu existau prietenii, dar niciodată prietenia nu echivala cu o «tragere de şire­turi». Sigur, exista şi o viaţă de culise, dar nu era obligatoriu să intri în ea.
     Ea n-a intrat, ştiu.
     Nu, nu. Poate pentru că am avut prin­cipiile mele de viaţă, ca tot omul... Să nu cer niciodată nimic, să nu mă bat niciodată pentru nimic, Dacă nu mi se dă, îmi spu­neam, înseamnă că nu merit. lar dacă nu merit, n-am să mă umilesc să mai şi cer. În viaţa mea nu am dat un leu unui gazetar sau unui agent publicitar — pe atunci se plătea — să-mi facă reclamă. Mi se părea înjositor. Şi de câte ori pierdeam un rol, o situaţie, o prietenie — că mi s-a întâmplat şi asta — îmi spuneam: nu-i nimic, dacă pierd în­seamnă că sunt bogată. Poate am fost prea mândră, poate am fost doar comodă, poate mi-am dat prea multă importanţă, dar tot ce am făcut a fost de bună credinţă. Pentru mine, meseria a fost o mare plăcere. Şi o bucurie. Bucuria de a juca. După fiecare spectacol, eram ca beată de bucuria asta...
     Oare cu ce se poate înlocui o aseme­nea bucurie?
     Ştiu eu dacă se poate înlocui? Am rupt cu meseria aşa cum rupi cu o dragoste şi nu mai poţi pune altceva în locul ei. Te cheltuieşti în lucruri mărunte, altele, cu totul altele, îţi umpli existenţa cu ele, şi e bine. Uneori este chiar foarte bine. Dumi­nica trecută, după amiază, am trăit un ase­menea moment. Era răcoare, era o muzică bună, Ţuchi lucra, eu citeam, era linişte şi atât de bine, atât de bine în casă. Am mâncat nişte cireşe, erau reci, erau bune, şi chiar i-am spus: Tu îţi dai seama cât de bine poa­te fi?
     Am brusc în faţa ochilor o secvenţă dintr-un film de Visconti. În interiorul rafinat fără ostentaţie, în semi-întuneri­cul storurilor lăsate, doi oameni fru­moşi, fără vârstă, pentru că nici profeso­rul Sîrbu, nici actriţa Tanţi Cocea nu sunt oameni «minaţi de vârstă», care se bucură în linişte de liniştea unei după-­amieze călduroase de vară. «Glasul de clopot» mă aduce în clipa de faţă:
     Este foarte important să-ţi găseşti puţin bine, când lucrurile care ţi-au fost cu adevărat importante o viaţă se împuţi­nează. Sau nu mai există.
     Mă întreb ce a mai rămas important în existenţa unei actriţe atât de obişnuită cu dragostea şi admiraţia publicului...
     O, foarte puţine lucruri, dar ele sunt acum, într-adevăr, foarte importante... Să-i fie bine lui (privire către camera profeso­rului Sîrbu), să fim sănătoşi... eu să devin mai bună, să nu-mi pierd omenia, atât, câtă am...
     Nu se consideră destul de bună?
     Nu, nu destul. Sau poate nu sunt destul de concentrată pe lucrurile bune care există în mine.
     Aş vrea să-i spun că nimeni nu e îndeajuns de bun şi nici îndeajuns de concentrat, dar «glasuI de clopot» ros­teşte pe neaşteptate şi pe un ton vesel, de actriţă, către camera vecină: «Gata! Am terminat!» aşa încât...
(Cinema nr. 7 iulie 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actorii nostri, bijuterii de familie film, cartierul veseliei film, eva sirbu, instanta amana pronuntarea film, serata film, tanti cocea

Opinii: