​Actorii noștri – Olga Tudorache

     Fără îndoială, Olga Tudorache este o pre­zență cu totul specială în viața noastră artis­tică. Pe scenă sau în film, personajele sale provoacă în spectator o stare de admirație respectuoasă. Apelativul intim sau diminuti­vul tandru nu i se potrivesc. Ea este: Olga Tudorache. Persoana care mă primește co­respunde perfect imaginii create în și de lume. Trăsături hotărâte. Expresie severă, abia îmblânzită de un — să-i zicem — zâmbet. Efort vizibil de a fi cât, de cât, gazdă. Stare de agasare resemnată în fața ideli că trebuie să dea un interviu, dacă tot a acceptat. Simt o pornire nebună să mă ridic, să cer scuze pentru deranj și să plec. Nu se poate. Sunt ani mulți de când aștept interviul ăsta, nu pot da bir cu fugiții tocmai acum când, de bine, de rău, ne aflăm față în față. Înfrunt privirea sumbră, fără umbră de simpatie și mă aven­turez într-o „deschidere”; știe ea de când vreau să-i iau un interviu? „Demult...” Da, de­mult și de multe ori. Ultima oară era acum vreo 7 ani, când mi s-a întâmplat să o văd la „Balul Teatrului Mic” înconjurată de studenți. Era veselă, destinsă, surâzătoare, era... altă persoană. Neagă net. Nu era altă persoană, era tot ea, dar surprinsă într-un moment bun. Își scotea copii în lume, sigur că se simțea bine, mai ales pentru că dorea ca ei să se simtă bine... Și tace. Încerc „deschiderea” prin personajele ei de film. Uite, ultimul, din „Domnișoara Aurica”, Elena Domnișor. Mă întrerupe sec: „Acela e numai un fragment din personaj, pe scenă l-am jucat tot, în „Prăvălia cu scară”. De altfel, în general, întâlnirea mea cu filmul a fost destul de nefericită...” Aș pu­tea încerca o deschidere pe linia personajelor de teatru. Doar a jucat în „Baltagul”, a fost Cleopatra, Nebuna din Chaillot Nilla... Presimt un răspuns de tipul: personajele se fac nu se explică. Nu am încotro. Trebuie să iau taurul de coarne: de unde aversiunea pentru inter­viuri? Nu pot să cred că nu are nimic de spus după atâția ani de meserie — 36 precizează prompt. Măcar și faptul că se ocupă de stu­denți, predă la Institut — de 11 ani, sunt la treia generație de actori — vine precizarea la fel de promptă — și tot mărturisește ceva în favoarea a ceea ce ar avea ea de spus despre meserie. De ce nu vrea să...
     Pentru că sunt multe de spus, într-un in­terviu nu poate să încapă acest: mult, iar forma fixă a întrebărilor și răspunsurilor ste­reotipe, nu mă interesează. Eu, după cum ați observat, nu sunt genul deschis, stenic, co­municativ, poate chiar experiența celor 36 de ani m-a dus la o lipsă de deschidere...
 
     De ce? Nu a fost o experiență bună?
     Ba da. Dar cu foarte multe frângeri ale liniei care urcă și despre cauzele obiective uneori, subiective alteori, ale acestor frângeri din nou e mult de spus. Ar însemna să scriu o carte...
 
     Poate o s-o scrie? O ridicare din umeri, o aplecare a capului, îmi comunică din nou, tă­cut, că nu respinge ideea... Până una-alta, poate vrea să-mi spună ce i-a rămas bun, plăcut amintirii, din acești ani mulți de mese­rie. Crede că e greu să răspundă... Totuși:
     Poate buna credință și candoarea — care uneori este confundată cu prostia, iar dacă mai pot să cred, la prima mână, și în om, în ce spune el, în ce promite el, dacă mai pot să cred, în primul moment, într-o acțiune începută cu elan, chiar dacă știu de multe ori elanul se poate frânge, e bine. Poate și faptul că sunt mereu în contact cu un tineret pe care-I preiau din patru în patru ani, proaspăt, și-I duc până în anul patru, mi-a conservat candoarea...
 
     Cât stă în puterea pedagogului, cât se poate învăță pentru o profesie cum este actoria?
     Destul de mult. În măsura în care ai de-a face cu o „sugativă” bună care absoarbe perfect tot ce i se oferă, în măsura în care studentul este receptiv și atent la fiecare moment al procesului de învățământ, se poate învăța foarte mult. În orice caz, mult mai mult, vizavi de felul în care decurgea școala pe timpul meu. Noi eram 40 de studenți în clasă, toți anii învățau împreună, stăteam opt ore cu doamna Marioara Voiculescu și poate ne venea rândul să lucrăm cu ea o dată pe lună. Dar învățam din ceea ce vedeam că lu­crează cu ceilalți ani. Să vezi, să reții ceea ce vezi era șansa ta de a absorbi, depozita, se­lecta, interesul sau lipsa de interes pentru ce lucrează ceilalți, mi se pare și mie acum definitorie pentru măsura în care studentul este dispus și apt să înțeleagă cât de mult folosește să fie foarte atent la fiecare indicație. Și cum iese acea indicație, pentru că nici unul dintre ei nu se poate întâlni cu toate situațiile. Și atunci, nu poți învăța decât din ceea ce vezi că se întâmplă cu ceilalți, care sunt puși în alte relații decât cele pe care le cunoști tu. Eu întrebuințez chiar metoda de lucru bazată pe folosirea mai multor studenți pentru același personaj. De exemplu, am trei Cleopatre „la sală”, nu una...
 
     Mă gândesc că ea a jucat Cleopatra, poate ar fi momentul să încerc o schimbare a subiectului. RIscul mi se pare prea mare. Sunt mulțumită că vorbește fără rezerve, ba chiar cu plăcere, despre ipostaza de pedagog...
     ...pentru ca fiecare jucând altă scenă, să-și dea seama de personajul care trebuie să fie structural același, dar care are trei fețe, pentru că fiecare interprete lucreaza cu carnea, cu sângele, cu nervii ei. Așa cum folo­sesc metoda travestiului...
 
     ...și ea a jucat în travesti în „Scapin”. Poate ar fi momentul... Dar nu, riscul...
     ...ca se-i oblig sa iasă din pielea lor. Anul ăsta am încercat să facem Chante­clair-ul lui Rostand. unde ieșirea din propria piele e și mai spectaculoasă, pentru că au de interpretat animale. Nu știu dacă ei și-au dat seama cât le-a folosit, dar noi, profesorii, ne-am dat seama. După acest exercițiu au devenit mai deschiși, mai mobili, mai malea­bili, o plămadă mult mai docilă în mâna re­giei. Pentru că, oricâtă libertate de interpre­tare le-aș lăsa, trebuie să-i obișnuiesc cu ri­gorile regiei și ale unui text... Fiecare an în­seamnă și pentru mine o experiență: desco­perirea unor noi cai de a învăța.
 
     Ați dorit să fiți pedagog? Sau a fost un concurs de împrejurări?
     A, am dorit! Sigur ca am dorit! Pentru că în exercitarea profesiei mele, ca actor, în relația cu partenerii, în repetiții la masă, la mișcare, mi se întâmplă să am tendința de a da indicații. Deci, mi-am descoperit impulsul de „a da lecții”. Și văzând că formula mea, când era acceptată, dădea rezultate bune, am ajuns și la prima mea experiență — dar poate nu și ultima de a pune un spectacol în scenă. Am făcut-o la Brăila, cu „Ospățul sca­fandrilor”, o piesa în care și jucam, dar aveam dublură o actrița a Brăilei, ca sa pot urmări spectacolul din sală. Acela a fost pri­mul pas, după care mi-am spus că, probabil, este mai posibil de obținut ce vrei de la un om care nu este încă actor, deci nu are în spate o meserie, o manieră, un stil cu care să trebuiască să te lupți. Așa am ajuns Insti­tut. Din păcate, în ultima vreme ei nu mai vin atât de cruzi în școală. Concurența este mare, ei se pregătesc foarte bine, vin atât de „lu­crați” încât noi muncim pe urmă un an întreg ca să dăm jos crusta și ajungem la ei așa cum sunt. Cel mai prost e că ei învață o mo­dalitate și acea modalitate, de cele mai multe ori este paralelă cu autenticitatea, cu organi­citatea. Or, eu vreau să ajung la autentic și la organic și la adevărul lui, nu la un adevăr-cli­șeu, stereotip, pe care-I preiei și faci bine dacă ai posibilitatea imitației. Asta este munca cea mai cumplită în anul I: să nu mi­meze o stare, să o aibă, o obțină. Este greu, dar există și momente în care te cru­cești de ce poate să facă un copil care a înțe­les ce-i ceri. Am vrut să fiu pedagog acum, după 11 ani, văd că am vrut bine. Prima mea promoție numără pe Rodica Negrea, Florin Călinescu, Adriana Șchiopu, Angela Ioan, Doru Ana (care e la Brașov și face treabă foarte bună acolo). În a doua promoție am pe Radu Duda și Carmen Tănase, sunt la lași, și sunt foarte buni, pe Dan Bădărău și Marina Procopie, pe Bogdan Gheorghiu care e foarte bun actor, rămânând la fel de comod și leneș, lenea și comoditatea n-am putut să le scot din el, dar când se „ia în mână" este ex­traordinar. Pentru că, totuși, actoria este o muncă de disciplină. Ca milităria. Trebuie să fii în stare faci un lucru în momentul în care ți se cere, nu când ai tu chef. Acum! Iar la seraliști — eu n-am seralul, — unde ei vin diferite medii și cu vârste înaintate, uneori unii chiar joacă, vin de la spectacol, chiar și din provincie și pe urmă fac școală alături de Albulescu (în paranteză spus, Albulescu este și el un om care a încercat anul ăsta meseria de pedagog și i-a ieșit extraordinar, este minunat cum lucrează), când vin la clasa și li se spune: nu fumați, iar ei sunt fumători și oameni în toată firea, nu copii, Ii se pare că intră într-o cazarmă. Dar un actor nu fu­mează în timpul spectacolului! Nu spune: da­ți-mi voie să ies din scenă, că nu mai pot, trebuie să trag un fum! După cum nu spune: azi nu pot juca, pentru că mă doare burta. Nu mă simt bine... N-ai voie! Se simte bine, nu se simte bine, actorul trebuie să joace. „Nu mă simt bine” nu-există pentru un actor decât dacă este în spital. Dar dacă este pe scenă, trebuie să joace. Deci, el trebuie să-și disciplineze organismul, să-l obișnuiască să-l asculte. Sigur, nu e ușor, dar fără asta nu se poate...
 
     Dumneavoastră ați fost întotdeauna dis­ciplinată?
     Nu. Am început prin a fi un student foarte dezorganizat și dezordonat, dar cum nimeni nu s-a străduit să mă disciplineze, a trebuit s-o fac singură. Și am învățat din ce în ce mai mult în ce măsură trebuie să fii un fel de soldat în profesia noastră. Oricât de de­zorganizat și nepunctual ai fi, gongul e gong, și cortina e cortina și când a bătut gongul tu trebuie să fii acolo.
 
     Spuneți-mi, de ce socotiți nefericită întâlnirea cu filmul? În ce sens „nefericită”?
     În sensul în care pot fi nefericite întâlnirile în viață. Nu mi-a cerut mult, nu i-am dat mult. Dar eu nici nu mă socotesc actrița de film. Locul meu e pe scenă. Acolo un perso­naj se construiește în timp, cu migală, în creșterea lui firească de la început la sfârșit; nu-I încropești pe bucățele și din bucățele, ca la film. De altfel, eu cred că toți actorii noștri — și avem actori foarte buni, foarte mari — sunt făcuți pentru scenă. Nu-mi face plăcere să joc în film. Îmi face plăcere să văd filme. Și culmea este că îmi place să joc teatru, nu-mi place sa văd teatru. Mă duc, îndeplinindu-mi o misie, o sarcină, mă duc pentru ca trebuie să văd cum se realizează un spectacol. Am fost acum, de curând, să văd feno­menul, pentru că este un fenomen, al 11-lea an de „Micul infern” cu Silvia Dumitrescu-Ti­mică. Și dacă la final mi-au dat lacrimile, era pentru că vedeam fenomenul teatrat, nu pen­tru povestea „micului infern”. La film, plâng cu povestea...
 
     Ea plânge la filme?! Ea, o emoțională? Im­presia e de stâncă ce nu poate fi clintită, de tip cerebral, rece, lucid.
     Nu, nu sunt. Nenorocirea este că nu sunt cum par și că foarte repede omul își dă seama de asta. Până și studenții. Cum se bate puțin în coajă, ies la iveală așa cum sunt. As­pectul exterior mi se trage, cred, din faptul că am fost și am rămas o mare timidă. De aici felul meu de a mă purta vizavi de interlo­cutor, de aici senzația de inaccesibil. Și sun­tem mulți așa. Poate n-o să credeți, dar și George Constantin este un mare timid. Pare foarte ciudat că trebuie să te urci pe scena, să te arăți, tu fiind un mare timid. Dar te as­cunzi în spatele unui personaj, al unui text și atunci capeți și personalitate, și forță, și aplomb. În viață însă... Birlic! În viață, era trist, n-avea haz, n-avea replica, stătea închis în cojița lui, dacă îl întâlneai la o petrecere nici nu-I vedeai, era absent. Cred că așa era și Timică. Inaccesibili în viață, ciufuți, moro­cănoși, șterși. Și pe scenă... Mie, oricum, scena mi-a dat posibilitatea să exist în toată puterea mea. Scena m-a transformat într-un fel de... ca să mă exprim foarte la îndemână, burlan se cheamă nu? „obiectul” asta prin care curge ploaia. Un instrument prin care circulă un șuvoi de energie, care altfel nu știu pe unde ar fi scăpat. Și nu-i o viața feri­cită viața de burlan. Pentru că în momentul în care nu mai curge nimic prin el, rămâne gol, gol, gol. Și după fiecare premieră ești așa: gol. Cele mai fericite momente sunt ace­lea din repetiții când începe să „se coacă” personajul. Când premiera a avut loc și s-a tras cortina și te dezbraci de personaj și intri în hainele tale, nu ești fericit. Deloc. Cred că arareori un actor care și-a făcut treaba cum trebuie, pleacă fericit acasă după premiere. Mai ales că actul teatral, în sine, este un act indecent. Bănuiesc ca de aceea fiul meu, fi­ind un introvertit și un decent, nu suportă meseria mea și nu-i place ideea ca părinții lui sunt actori. Atunci când era mic și nu știa să explice — acum nu-și pierde vremea să ex­plice — reacția lui era de umilință și de ru­șine că se afle în sală. Cred că i se părea in­decent că mama lui stă acolo și toata lumea se uite la ea. Și nu la ea, ci în ea, asta-i grav. Predispoziția mea către drama, vocația trage­diei, presupune să lași omul să vadă direct în tiroida și viscerele sale. Or, ideea asta pe fiul meu zl distrugea atunci, ca și acum.
 
     Oare ce anume din dumneavoastră, din structura dumneavoastră v-a atras către tra­gedie?
     Nu m-a atras. A fost un dat al meu. Vocație, cum se spune. Și am fost și întrebuințată în sensul acesta, mai toata cariera. Deși, mie mi-a plăcut comedia. În ultimul timp chiar ani jucat mult comedie, dar Sanda Manu, a fost aceea care m-a pus să joc în „Cavoul de familie”, la Național, și toată ca­riera mea de dramă și tragedie a fost ștearsă de acest rol. Și oameni care m-au văzut în 30 de ani în Nila, în „Baltagul”, în „Cleopatra”, în „Razele gamma”, îmi spuneau că cel mai mult le-am plăcut în „Cavoul de familie”. De ce? Pentru ca făceam comedie. Și omul râdea, se deconecta, pleca acasă înviorat, înse­ninat, nu distrus. Și-i înțeleg. Și mie îmi place mai mult comedie. Un spectacol de dramă mă termină. Aveam unsprezece pe săptămâna din care șapte erau drame. După o stagiune intram în spital. Odată am stat un an și opt luni în afara teatrului. Nu mai puteam să joc...
 
     Știu. Am căutat-o și pe atunci, mi-a spus că e bolnavă... O privire rapidă spre ceas și aflu că mai avem 10 minute de stat împreună. Două lucruri vreau s-o întreb neapărat. Unu: Pentru că tot mi-a spus că avem mari actori, pentru că tot are în mână generațiile noi de actori, ce crede, vom mai și avea mari actori?
     Da! Da! Cu condiția să aibă posibilitatea să arate ce pot. Asta înseamnă: unde intra, cu cine vin în contact, ce joacă, dar mai ales în ce măsură se ocupă cineva de ei; în ce măsură ei devin o problemă pentru cineva. Eu am început meseria în Teatrul Tineretului. Ne-a luat Mihail Raicu de pe băncile institutuli, o clasă întreagă, ne-a dus în Teatrul Tineretului, la Sava și s-a preocupat ca să devenim actori. A pus spectacole pentru noi, să putem arăta ce știm, nu ne-a ținut în teatru să îmbătrânim deschizând o ușă sau aducând tava. S-a mai întâmplat așa cu altă generație, — Sanda Toma, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, — pentru care s-au pus, la Craiova, spectacole ca ei să-și arate valoarea și când au venit la București au venit ca mari actori. Dar pentru asta trebuie să existe un cap de director, de regizor animator care să adune tinerii în jurul lui și să vrea să facă ceva cu ei, și pentru ei. Să-l intereseze soarta lor. Iar dacă s-ar mai ivi și niște mari regizori în generațiile tinere, ar fi foarte bine. Avem nevoie și de regizori. Teatru fără regie nu se poate.
 
     Nici film, mai ales film...
     Ce ați dori să învețe mai cu seamă studenții de la dumneavoastră?
     Disciplina. Aș vrea să înțeleagă că disciplina este lucrul de bază al acestei meserii. Disciplina, în sensul de disciplină interioară, în primul rând, de eu cu mine, că pe urmă vine eu cu ceilalți. Fără disciplină nu se poate face meseria asta curat și bine. Fără talent nu ajungi la meserie. Fără disciplină nu poți s-o practici. Pentru că e o meserie de colectiv. Ești un instrument care cânți într-o orchestră. Și dacă nu intri, ca un instrument, când trebuie și unde trebuie, nu iese simfonia, iar spectacolul este o simfonie. Actorul trebuie să fie suspus întregii atmosfere a spectacolului și necesităților de moment ale fiecărei scene. El trebuie să fie prezent, psihic prezent, de la început până la sfârșit.
 
     Nu-i ușor... Sunt tineri..
     Nici nouă nu ne-a fost ușor. Poate uneori nu ne este nici acum. Dar asta e meseria. Cine înțelege, bine, cine nu...
 
     Din nou privirea scurtă pe ceas. Au trecut cele 10 minute. Mulțumesc, mă scuz, mai mulțumesc odată și sunt condusă spre ieșire. Persoana care mă însoțește la ușă este fix aceea care m-a întâmpinat acum două ore: distantă, severă, politicoasă. Schimbăm un „la revedere” sec. „Coaja” s-a închis.