Casa unui om gospodar se cunoaște de cum deschizi poarta: în curte, viță de vie săpată, tăiată, îngrijită de o mână puternică. Tufe de coacăze negre și o mulțime multicoloră de trandafiri: albi, roz pal, roșii, înfloriți, îmbobociți, răsuciți, înmiresmați, catifelați. Floarea preferată a stăpânului casei: „
Iubesc trandafirul, pentru că e cea mai frumossă floare care înțeapă”.
Ușa casei, tocmai după legi țărănești, se deschide primitoare. Pereții sunt văruiți în alb și un miros de pâine caldă, proaspăt scoasă din țest, învăluie ademenitor nările.
Ți se pare, bre, așa miroase varul proaspăt, ori nu știai?
Nu știam. De unde să știu? Odaia pentru oaspeți e un adevărat muzeu. O șa, cu întreg harnașamentul, amintește vizitatorului că bărbatul casei știe a călări. Privirea înregistrează și celelalte obiecte, unele așezate pe policioare, altele atârnate de grindă: un buzdugan țintat, ulcele pântecoase, o sarică mițoasă și chiar un butuc zdravăn înconjurat de scăunașe cu trei picioare, de-ți vine să stai să asculți: „Trei iezi, cucuieți..”
Lasă iezii, că am trecut cam de multișor de vârsta amintirilor din copilărie. Dar dacă îți plac poveștile, îți spune Badia altele, la fel de adevărate și poate la fel de frumoase: că eu îs născut pe malul Siretului...
Ating șaua cu sfială și mă arăt surprinsă de moliciunea el. Replica sosește prompt:
Dar ce credeai matale, numai așa, de frumusețe? Eu călăresc mai abitir ca la tinerețe și dacă o fi să fie să joc un rol de domn pământean, mă leg să stau drept, cu dârlogii în dinți, într-o mână cu o spadă și în cealaltă cu alta.
Ar cam fi cazul să facem prezentările. Interlocutorul nostru este Bădia, așa îl numesc cei care îl îndrăgesc; Ernest Maftei actorul notează riguros dicționarele de specialitate.
Deci, stimate Ernest Maftei, am venit..
Văd, stai jos, te rog. Bei un pahar cu vin roșu de Samurcaș? Eu l-am făcut, mai întâi am plantat vița de vie, am săpat-o, am stropit-o, am îngrijit-o. Ehe! Pune viță și bea vin? După multă muncă.
Mă bucur că a pronunțat cuvântul „muncă” și chiar încep să formulez o întrebare despre cum, în ce fel și când a început lungul drum al muncii către actorie, dar interlocutorul meu are poftă de vorbă așa că...
O luam binișor la început. Ori te grăbești? Nu te grăbesti? M-am născut pe 6 martie 1920 în comuna Prăjești pe matul Siretului. Am urmat școala normaIă și trebuia să devin învățător, dar prin 1940 m-am prezentat la Academia de arte dramatice din lași, la examen care va să zică...
Și...
Pe vremea aia când am dat eu examen, candidații și candidatele nu prea veneau de la țară. Și nici nu prea arătau ca mine, sărăcăcios îmbrăcați. Cu încălțările legate cu sfoară și nici nu prea vorbeau ca mine, o moldovenească neaoșă, de pe malul Siretului. Și cred că nu erau nici obraznici, așa cum am fost eu.
Obraznic?
Ce-i de mirare? Da, obraznic. Membrii comisiei aveau pe masă mai multe volume cu versuri. La întrebarea lui Ion Sava, ce poezie știu și vreau să recit, am răspuns: Deschideți dumneavoastră Ia întâmplare una din cărți și ce poezie „cade” pe aceea o știu. Și „a căzut” „Ștefăniță-Vodă” de George Coșbuc. Am început să recit tare și sonor. Exersasem îndelung pe malul Siretului, cântând și recitind de se auzea până la Buhoci, la cinci kilometri depărtare. La un moment dat, actorul Aurel Ghițescu m-a oprit, întrebându-mă calm de ce tun și fulger așa. Sigur pe mine, încălzit de versuri, i-am replicat: pentru că Ștefăniță-Vodă avea vârsta mea, adică în jur de 20 de ani.
Întâmplarea a continuat să-și joace rolul?
Știu și eu? Următoarea poezie s-a numit „Lebedele”, un sonet din, „Caleidoscopul lui A. Mirea”, scris de D. Anghel și Șt. O. losif. Examenul se încheiase. I-am privit pe examinatori cu amărăciune, neîncrezător. C. Focca s-a apropiat
de mine, întinzându-mi o bancnotă. Băiete. mi-a spus, ai reușit și vei fi bursier. Până una alta, ia suta asta de lei și du-te de prânzește, că eu cred că ești flămând.
Asta a fost tot?
Asta a fost în octombrie, pentru că la 1 martie, din cei 30 de candidați admiși au rămas după o prima „triere" numai 15, iar până la absolvire nu știu cum s-a făcut, cum s-a dres, dar de absolvit am absolvit doar eu, în 1944. Examenul l-am susținut cu lon din „Năpasta” lui I.L. Caragiale
și cu „Avarul” de Moliere.
După câteva apariții nesemnificative, în film, Paul Călinescu v-a distribuit în rolul principal - comunistul Anghel - din „Desfășurarea”. Ce amintiri vă leagă de acest prim mare rol?
Întâi și întâi, protestul unei regizoare celebre în epocă. La scurt timp după începerea filmărilor, a vizionat materialul filmat, m-a văzut și pe mine în ,„carne și oase” și i-a spus regizorului: „Voi nu știați ca pentru un asemenea rol este nevoie de un bărbat înalt, voinic, puternic, unde l-ați găsit pe Ernest Maftei, așa de pricăjit, numai dacă s-ar naște a doua oară poate corespunde personajului...”
Cât de „corespunzător” a fost Ernest Maftei în distribuția filmului, ne vom reaminti răsfoind presa vremii: „Oricât de simplu și cumpătat ar fi eroul în viață, nu se poate ca artistul să nu descopere în adâncul unul asemenea suflet patosul eroic al participării la revoluție și avântul uneori tainic, nemărturisit, dar întotdeauna existent către culmile viitorului. Un asemenea patos îl caracterizează pe Anghel și a fost relevat de actorul Ernest Maftei. El izbutește să individualizeze cu artă pe combativul secretar al organizației de partid sătești. Viu și expresiv, chipul secretarului rămâne în minte prin strălucirea ochilor, prin pasiunea pe care o pune omul acesta în tot ceea ce face, prin intransigența sa de comunist, față de greșelile tovarășilor și uneltirile dușmanilor. E de remarcat că jocul vibrant al actorilor Impune personajul și atunci când el se desfășoară pe fundaluri albe”.
Întotdeauna am respectat ideea personajului, ideea replicii, dar am făcut-o pe limba mea, în felul meu, adică i-am pus carne și sânge, i-am suflat viață din viața mea.
Ați avut un chip și o fire potrivită pentru un anume „emploi”.
Așa este. Chip de țăran. Dar mai e ceva. La filmul
Convoiul, de pildă trebuia să spun o serie de replici care nu făceau decât să repete faptele de pe ecran. Nu merge, i-am zis regizorului
Mircea Moldovan, nu vreau să mă fac de râsul lumii, la bătrânețe. Să știi că eu transform personajul, îl fac mut. Zis și făcut.
Numai că la un moment dat, în film, îmi moare băiatul și eu, copleșit de durere, ies din mulțime și strig câteva cuvinte. Călăul convoiului se repede la mine, dar în aceeași clipa eu redevin mut. În felul acesta i-am dat o biografie personajului. L-am completat, l-am „înviat”, l-am scos din litera scenariului, transpunându-l în viață.
Întrebarea, fie că este simplu sau complex formulată, tot aceeași idee tinde să răscolească: cum se apropie actorul de personaj, cum îl dezghioacă, cum îl plămădește?
Dacă ajungeam învățător, aș fi făcut din satul meu un sat model. M-am hotărât să fiu actor și deci trebuie să fiu un model pentru toți ceilalți. Așa că, omul Ernest Maftei se plimbă, visează, ascultă inima pământului lipindu-și urechea de scoarța lui bună și aspră, se încarcă cu tot ce e viu și frumos în jur și se apropie de un rol cu tot sufletul, îl cuprinde, îl stăpânește, se contopește cu el și-I redă oamenilor, așa cum simte el ca ar avea ei nevoie. Să nu scrii tot ce am spus, ar putea crede lumea că sunt lipsit de modestie.
Lipsit de modestie? „Modest, modest până la disperare, actorul Ernest Maftei se dăruie de fiecare dată cu aceeași patimă unui erou sau altul, necerând altceva decât să fie crezut". Și este. Cum ar putea să nu fie?
Nu m-am considerat niciodată un actor, ci un pedagog. Un pedagog care n-a uitat versurile lui Lucian Blaga: Copilul știe că iubirea și înțelepciunea lui e joacă. Tânărul știe că joaca și înțelepciunea lui e iubirea. La bătrâni, joaca și iubirea e înțelepciunea.
Ernest Maftei, știu că sunteți dramaturg și poet.
Cu dramaturgia e o poveste mai veche...
În 1958, la Festivalul teatrelor dramatice din România, spectacolul cu pisa „Răzeșii lui Bogdan” semnată de Ernest Maftei era distinsă cu premiul I. Cronica de specialitate nota cu entuziasm: „Piesa a abordat drama și comedia de bun gust, meritând cu prisosință repetatele aplauze la scenă deschisă cu care publicul a răsplătit-o sincer și convins, prețuindu-i căldura și sinceritatea. Autorul, căruia mediul țărănesc îi este familiar, nu s-a ferit uneori nici de locurile comune, dar „inovația sa” constă în maniera directă, necontrafăcută, în maniera pieptișă, nerafinată în care el a abordat aceste probleme. A avut șansa de a găsi limbajul teatral al lumii rurale, a construiri socialismului, limbaj pe care, în proză, scriitorii noștri l-au aflat mai demult”.
Văd că despre teatrul mai știi câte ceva. Să-ți recit o poezie de-a mea: „Odată mi-a ieșit în drum un câine/ bubos și chior/ murdar de glod/ șchiop de-un picior/ și tare înfometat/ Aveam într-un ziar un colț de pâine/ dar până să dau, el m-a mușcat/ biet vagabond/, de când îi fi umblând fără de hrana/ bătut de oameni, și ciupit de muște,/ chelălăind după un pumn de huște./ Mi-am șters cu pâinea sângele din rană/ și-am dat-o lui apoi să o mănânce/ de-atunci toți câinii sar/ ca să mă muște".
Bădie Maftei, în câte roluru „ați ars" până acum, păstrând neatins secretul „o prezență de neuitat”?
Dacă stai să le numeri, sunt peste o suta douăzeci. Și uneori e bine să-ți mai tragi sufletul, numărând. „În fiecare noapte gânduri/ Fărâm în mintea mea ca-n piuă/ Și nu-mi dau pace pân' la ziuă/ Stihii și stihuri”. Între sapă și cazma mai ticluiesc câte un rondel. Se spune că dacă te prind muzele, nu scapi cu una cu două. Bunăoară cu epigrama: să vezi cum s-a potrivit treaba, cum s-a răsucit, vorba e ca am apărut și în antologia epigramiștilor. Dar parcă m-ai întrebat de roluri, nu de altceva. Stând strâmb și socotind drept, uite, numai
Sergiu Nicolaescu m-a distribuit în trei roluri de neuitat pentru mine. În 1927-1928, când eram într-a întâia primara, am luat ca premiu „Velerim și Veler Doamne” cartea scriitorului Victor Ion Popa. De unde să știu eu, atunci, că după o jumătate de veac se va face un scenariu după carte și eu îl voi juca pe Petrache cantonierul... Sau rolul din
Războiul pentru Independență sau cel din
Mihail câine de circ sau... despre fiecare ar cam fi ceva de spus, ca eu n-am ales niciodată rolurile după întindere, cum s-ar zice, după numărul de pagini. Eu știu de la ai mei, țăranii din Prăjești, că dacă bați un cui și l-ai bătut bine, scândura nu se mai clintește din loc. Cam asta ar fi.
Spuneți-mi de ce ați părăsit teatrul?
Eu am o părere a mea, deja verificată. Nu poți să alergi cu sufletul la gură de la repetiția generală la platoul de filmare, să gâfâi între secvențe, străduindu-te să-ți dai totuși măsura talentului. Dar dacă nu s-ar fi inventat filmul, fii fără nici o grijă, rămâneam în teatru.
Cu ce începe o zi din viața dumneavoastră?
Mă gândesc la ce și cât am făcut, dar mai ales la ce și cât mai am de făcut.
