Comuna Samurcas, la 22 km, de Bucuresti, pe malul lacului Buftea. O curte lungă, boltită toată în viţă de vie şi înflorită de trandafiri, cu casa mică, albă, la capătul ei. În preajma casei, sub umbrarul care adăposteşte puţul, Ernest Maftei. Actorul nostru cel de zeci de roluri, unul mai minunat decât altul. Actorul fără de care zeci de filme — înapoi ca şi înainte — sunt de neînchipuit. Actorul în stare să scoată un om viu şi dintr-un bolovan. Bădia, cum îi spun cei care-I iubesc. Stă, frumos şi ţeapăn, pârlit de soare, barbă căruntă, coamă căruntă, zburlită, stă şi îndeasă la coacăze într-o damigeană. Se bucură şi se sperie — un pic jucat — că l-am prins pe «picior de gospodar». Apoi se «lasă-n rol» cu tot seriosul şi ne prezintă, «oaza». Oaza e gospodăria lui. Aflăm cum stau merii, cum via, cum coacăzele, zmeura, unde au fost căpşunile, ce-o să fie în spatele casei. După ce ne liniştim:
Ce vrei de la mine?
Ce-am vrut şi-acum cinci ani, bădie, un interviu.
Da' să ştii că nu te poţi baza pe mine cel de-acu cinci ani, că nu mai sunt ăla... Eu acum sunt gospodar. Agricultor. Se vede că aşa e dat omului: să se-ntoarcă de unde-a plecat.
Mai cunosc eu unul care zicea aşa. Şi-a cumpărat şi o fermă şi vite. Şi pe urmă s-a apucat tot de film. Jean Gabin îl chema...
Păi da! Nu s-a răbdat. Că nu poţi să dai cu piciorul într-o meserie taman când ai aflat totul despre ea... Eu, bre, am făcut oaza asta din pasiune. Şi cu mâinile mele, ca să dau un exemplu în sat. Scara asta o vezi? Eu am făcut-o. Tot ce-i turnat aici, betonul, l-am turnat cu Gheorghiţă, cu fiu-meu. Am făcut-o şi acum stau şi mă uit. Da' stai bre, nu mai scrie, să-ţi spun ce-mi zice
Stela Popescu într-o zi. Zice: Bădie, eu am strâns aici nişte cronici de prin reviste, să le aibă băiatul, să ştie că dumneata eşti actor, nu ţăran. Actor, şi încă unul de valoare. (Da' nu scrie asta, cu valoarea). Ei — zic — o să afle oricum. Că rolurile imprimate pe peliculă, rămân, nu se pierd, ca la teatru.
De asta aţi plecat din teatru? Că nu «rămâne»?
Nuuu, dragă! Eu din teatru m-am pensionat, pentru că două lucruri bune în acelaşi timp, nu se poate. Adică, în aceeaşi zi să ai şi un rol greu pe scenă şi un rol greu de filmat, nu merge. La unul din ele sigur nu dai tot ce poţi. Şi mai e o treabă: am observat eu că sunt mai bun pentru decât pentru teatru.
Unii spun că nu-i nici o diferenţă. Actor bun să fii şi ajunge.
Ba este dragă, este. Ştii care-i diferenţa? Ceea ce pe scenă e foarte bine în film abia de e suficient. Pelicula măreşte şi defectele şi calităţile de zeci de ori. În film, personajul trebuie să fie de-acolo. Omul pe care-I interpretezi trebuie să fii tu, una cu tine.
Nimeni nu ştie ca dumneavoastră să fie «una cu personajul». Chiar, Bădie, cum se «face» unirea asta?
Păi ea nu se face. Este. Da' ia lasă scrisul şi gustă din vinul ăsta. E de la un vecin. Prinsese gust de butoi şi l-am dres. Ştii cum l-am dres? L-am tras în damigene, i-am făcut un ceai de pelin...
Bădie, cum e cu unirea?
L-am dres. Totul se drege... Cu unirea e aşa: eu întotdeauna când fac un personaj merg la calităţile neamului meu. Acest om simplu — zic — ce-ar face el într-o situaţie dată? Fiind un om cinstit şi de bună credinţă. la să vedem noi ce-ar face el.
Nu poate fi aşa de simplu!
Bre! Pe mine tata când m-a pus în copăiţă pe prispă, ce-am văzut eu mai întâi şi mai întâi a fost Ceahlăul. O să zici: Da' ce mata ştiai ce vezi? Nu ştiam, da' intră. Intră în tine fără să ştii şi fără să vrei. Acumularea, de orice-ar fi ea, de om, de natură, e inconştientă. Pe urmă începi a scoate conştient ce s-a adunat acolo, în tine. lar eu am adunat atâtea, că mi-ar trebui trei vieţi să le scot pe peliculă. Şi le scot, că eu acum nu pot să mă opresc. Eu, dragă, n-am tipărit decât 90 de roluri pe peliculă, asa că mai am... Nu te uita că acum dau la sapă. Arta — da' nu scrie chiar tot, mai ascultă întâi — arta nu-i ca la coasă. De cosit poţi cosi în fiecare zi, dacă te odihneşti între
coase. Tragi o brazda, te odihneşti, mai tragi o brazdă, te odihneşti... Cu arta e altfel...
Cum? Cum e Bădie cu asta?
Badia tace cu ochii — ochii cu cea mai dreaptă privire din câte am întâlnit — la piciorul lui, întins, gol, pe lângă masă.
la uite ce talpă am făcut! Ştii cum e? Nu intră cuiul. Mai tare ca pingica... Hai să-ţi spun una. E aici o femeie care-şi tot leagă vaca la mine în grădină. Îi zic: Ascultă, bre. Ai lega vaca în curte la Stela Popescu? Doamne fereşte, zice, cum să leg eu vaca la dânsa în curte?... Ai priceput?
Daţi-o-ncolo de vacă! Cu arta!
Bre! Arta trebuie să emoţioneze întreaga fiinţă. Şi mintea, şi sufletul, tot. Trebuie să ardă. Dacă nu arde, degeaba. Şi mai e ceva cu arta asta. Uite, doi oameni privesc la un răsărit de soare. Unul poate spune doar atât: «Vai, ce frumos e!» Altul poate să descrie această frumuseţe în câteva pagini de mare valoare literară. Altul poate picta un tablou cu care să se mândrească un neam întreg. -Şi, ca s-o aduc la arta noastră a actorului, unul poate să vadă un om mergând pe drum şi să zică: «Ce-o fi având omul ăsta de merge aşa?», dar eu ca actor, trebuie să ajung la o asemenea ştiinţă, încât în puţin timp după ce stau cu omul ăla, să-i pot înţelege toate tainele sufletului, şi să-l pot interpreta cu propria mea fiinţă. Ştii că la orice treabă, când te gândeşti anume, nu iese. Trebuie să vină ea, aşa, de la ea. E! La artişti, după ce ţi-a venit, trebuie să începi să te gândeşti. Actoria asta e o treabă care-o ai în tine din naştere, pe urmă o înveţi pe drum, îi înveţi tehnica, stiinţa ei, da' dacă n-o ai, n-ai făcut nimic. Dacă nu răcnesc în tine oamenii care sunt adunaţi acolo, nu iese nimic. Uite, stau eu aici la oază şi-mi fac norma. Înainte de răsăritul soarelui — până începe el să bată tare, sap, cosesc iarba, curăţ trandafirii, culeg coacăza, pe urmă gata. Stau la masă, mă scald, pe urmă iar la normă, pe răcoare, aşa, m-apuc şi smulg buruiana — fiindcă nu-mi place să văd nici un fel de buruiană. Şi-n tot timpul ăsta, ele, cu mine.
Care ele?
Personajele. Personajele pe care trag nădejde să le mai joc.
Ce fel de personaje?
Mulţi oameni care trebuie ţinuti minte. Un preşedinte de colectivă (ştii că primarul de aici se ţine de mine să mă facă preşedintele colectivei?), un primar, un preşedinte de Sfat, un ţăran şi câţiva oameni de prin fabrici. Vecinii mei de-aici sunt şi ţărani şi muncitori pe la fabricile din jur. Aşa că-i cunosc. În ţară la noi, să ştii mata, 99% ne tragem din ţărani. 1% sunt cei care-au uitat din ce se trag... Dar ce-ar fi să mâncărn ceva, că parcă mi-e foame...
Nu, nu, că după aia nu mai merge mintea.
Ba merge. Se duce sângele la burtă si mai scriem şi din burtă. Eu după masă mă trag la umbră, la răcoare şi scriu poezii. Nu-i greu.
Dar ce-i greu?
Greu e să fii în plină forţă şi să nu faci nimic.
Dar când ai 90 de roluri în spate, 90 de oameni de cărat, cum e?
Asta nu-i greu deloc. Ei mă duc pe mine. Când stau cu ochii închişi, aşa, parca merg cu mine toţi. Da' ce mă fac cu ăia pe care-i mai am de făcut?... Ştii ce-i cel mai greu de dus? Ruşinea. Tot ce am făcut viaţa mea, am făcut aşa ca să nu-mi fie ruşine, să nu merg cu ochii în jos. Cu actoria mai dai de belea. Te mai faci şi de râs. O mai fac şi unii de râs. Că nu ajunge să ai pasiune pentru ea, trebuie şi ştiinţă. S-o începi, e uşor, da' cum o duci? E ca-n dragoste. Nu-i greu să te îndrăgosteşti. Uite-aşa: o scânteie. Totul e dacă iei foc sau nu de la scânteia aia.
Spuneţi-mi, Bădie, dumneavoastră care acoperiţi 25 de ani de film românesc iubiţi filmele de azi?
Am să-ţi spun, da' mai pe ocolite, şi-ai să vezi de ce: filmul, dragă, se face cu oameni care-i iubesc. De la electrician până la regizor — toţi trebuie să-I iubească. Numai aşa iese el, ce e de fapt: viaţa însăşi. În viaţă oamenii trăiesc, se iubesc, se bucură, plâng,suferă, se luptă. Uite, noi construim socialismul şi-o să construim şi comunismul. Construim noi aşa uşor, ca-n filmele noastre? Da' de unde! Şi urmaşii? Ce-au să zică, urmaşii. Păi, uite ce uşor le-a mers ălora! A mers de la sine! Oare? Nu. E cu sângele şi viaţa noastră. E cu greutăţi, cu oameni de toate felurile, şi cu optimişti şi cu pesimişti, şi cu tari şi cu slabi, şi toţi ăştia trebuie să se oglindească în filmele noastre. Not ne lăsăm imaginea în filmele astea şi din ce lăsăm trebuie să se vadă lupta noastră de azi, ca să ne-nţeleagă, cât de cât, şi ăia de vin după noi. Trebuie să avem curajul să ne arătăm aşa cum suntem, şi aşa cum e ea, Iupta asta. Aşa cum suntem noi, oamenii care-o purtăm.
Cum e cu oamenii, Bădie, că-i ştiti în fel şi chip...
Oamenii... Lasă oamenii. Sunt cum sunt. Taica avea o vorbă: pe om îl afli la drum lung. Adică, în timp. Şi încă mai ai surprize cu el.
Avea dreptate. Acum cinci ani ziceam că vă cunosc... Spuneţi-mi, la ce vă gândeaţi când îndesaţi coacăzele în damigeană?
Să-ţi spun drept?
Puteţi şi altfel?
Eee! Ca să spun drept, ar trebui să tac... Hai bre, că-ţi spun, nu te supăra! Mă gândeam la Moş lon Roată — că tot ziceai mata de unire... A scris loan Grigorescu un scenariu zicea ca să fiu eu Moş lon Roată. Aşa că, îndesam la coacăze, şi mosul pe lângă mine, îndesa şi el la coacăze. O coacăză eu, o coacăză el... O să iasă un vin! Să vii să-l guşti.
Până una alta, vă mulţumesc că m-aţi făcut să bat drumul până la «oază». A meritat.
Eu îţi mulţumesc.
Nu, nu, eu vă multumesc, Bădie Maftei.
Auzi, ştii cum îmi spun oamenii pe-aici, prin sat? Nea actoru'...
Aşa. Atunci, mulţumesc, Nea Actoru'...
E! Lasă...
Am lăsat. L-am lăsat pe Bădia Maftei în «oaza» lui şi aş putea să jur că, după ce-am plecat, s-a dus din nou sub umbrar şi-a început să îndese la coacăze. Una el, una Moş Ion Roată. Una el, una....
