Apartament obișnuit de bloc. Prin ingeniozitatea celor cel locuiesc a căpătat o modernă topografie: chicineta se învecinează cu living-ul care este totodată verandă. Un spațiu aerat în care aglomerarea de obiecte nu devine sufocantă, ci conferă personalitate fiecărui ungher. Câteva miniaturi de epocă, o guașă de Rauțchi, tablouri de tot felul — flori sau minuscule afișe lăcuite de la Moulin Rouge (achiziționate pe malurile Senei), delicate vase de alamă, plante de cameră. Pe un raft de biblioteci, printre cărți și discuri, diploma A.T.M.: „Se conferă actorului Costel Constantin premiul de interpretare pentru rolul McMurphy...” Însoțirea aceasta de vechi și nou, de patină și strălucire face ca întreaga ambianță să respire caldă, tonică intimitate a unui solid cămin. Bucuria cu care Costel Constantin se grăbește să-ți prezinte fiecare lucrușor în parte îl trădează pe familistul exemplar. Așa că discuția se înfiripă simplu, direct, deși fără să înceapă cu „subiectul”.
...Fiii mei? Cel mare se pregătește pentru medicină. Nici limbile străine nu-i displac. Nici literatura. Cel mic însă nu-i pasionat decât de sport. Face rugby. E mai înalt decât mine, are 1,94 m...
Bănuiesc că, într-un fel sau altul, vă amintesc de tânărul care erați la 17 ani când băteați la porțile Thaliei... Singur vă caracterizați cândva ca „un băiat tânăr și politicos” căruia însă îi era jenă că e astfel și căuta ca măcar pe scenă să arate așa cum se visa: „un bărbat forte, voluntar”...
Până la urmă am rămas totuși un taciturn. Îmi place mai mult
să fac, decât să spun. Așteptându-vă să veniți, mă gândeam ca în toamnă se împlinesc 15 ani de la primul meu film. Între timp am făcut peste 40. Și uite, abia acum, revista
Cinema îmi solicită un interviu...
Să considerăm convorbirea noastră o coincidență fericită... La porțile albastre ale orașului era un film emoționant realizat după un inspirat scenariu al lui Marin Preda. Cum ați ajuns dumneavoastră la porțile cinematografiei?
Dădusem o proba, încă pe când eram student, pentru
S-a furat o bombă, lui
Gopo. Rolul l-a făcut însă
Iurie Darie... De-a lungul anilor am lucrat cu mulți, foarte mulți regizori... M-au solicitat și
Pintilie, și
Turcu. Am jucat în doua importante filme ale lui
Veroiu,
Semnul șarpelui și
Așteptând un tren. Am filmat și cu
Daneliuc,
Ediție specială. Pe el îl știam de pe când, la lași, urma franceza și juca Jimmy Porter într-o echipă de teatru studențesc. Teofil Vîlcu și cu mine eram instructori artistici. E pasionant să lucrezi cu Daneliuc, dar trebuie să poți să-i ții piept, pentru ca înflăcărata lui ardoare pentru ceea ce face, pentru ceea ce vrea să obțină poate provoca unora o stare de panică care derutează. Colaborarea mea cea mai fructuoasa am avut-o cu
Virgil Calotescu. Cred că există în meseria noastră — poate că și în altele — o sumă de afinități, de punți afective care îi leagă pe cei ce lucrează împreună, aceeași lume spirituală înseamnă o posibilitate de comunicare optimă. Am filmat mult cu Virgil Calotescu și am învățat foarte multe lucruri despre cinema de la el. E un regizor care totdeauna știe ce vrea. Precum un pictor, el dă mai întâi conturul portretului, o tușă precisă, cea esențială. Poate că fermitatea, siguranța îi vine din faptul că lucrează permanent la Studioul Sahia și practică meseria propriu-zisă zi de zi. Ultimul film, cu el l-am făcut,
Amurgul fântânilor. Au fost filmări dificile care au durat vreo doua luni, până toamna târziu. Povestea impunea un cadru cu elemente strict determinate: fântâna care trebuia săpată râul care se revarsă... Personajul meu, ca tipologie, se înscria în galeria oamenilor care au trăit din plin primii ani ai republicii, perioada marilor transformări revoluționare când condițiile sociale grele, de consolidare a clasei proletare, au coincis cu vitregiile naturii, seceta lui '46...
Dificultatea el, în ultimă instanță, frumusețea aspră a acestei pelicule cred că provine și din maniera aleasă - cvasi-documentară, ceea ce a presupus un sporit grad de autenticitate în reconstituire, în interpretare... Nanu Calotă, comunistul Nanu Calotă, e un personaj atașant ca marea majoritate a eroilor interpretați de dumneavoastră pe marele și micul ecran. Când, în urmă cu vreo doi ani, ați fost distribuit într-un rol negativ în filmul de televiziune A doua variantă declarați mulțumit: „Compoziția e un antidot împotriva rutinei”...
Vorbind în termeni profesionali partiturile actoricești se știe — se împart în roluri „mănușă” — pe care le faci oarecum în virtutea inerției și roluri de compoziție pentru care gestația este îndelungă, presupunând o elaborare intensă, găsirea unui anume mod de comportare, un anume fel de a privi, de a face gesturile. Pentru că nu trebuie doar schițată o tipologie, ci trebuie creat un caracter. Dar ca acest caracter, acest personaj să existe, el trebuie să aibă suportul faptelor sale — acțiuni verosimile care să-i determine reacțiile și în funcție de care intriga să înceapă să prindă viața, să capete veridicitate... O hibă a filmelor românești de care nu este răspunzător nici actorul, nici regizorul se descoperă adesea la nivelul scenariului. Aici, în scenariu se simt de la început punctele nevralgice, acele momente false, gratuite în economia globală a narațiunii cinematografice. Nu îndestul de adânci, insuficient gândite. Altfel decât sunt faptele reale, de viață. Și m-am întrebat de multe ori cum se face că există o diferență așa de mare între dramaturgia filmică și literatura propriu-zisă. Romanul, nuvela, proza româneasca în general are niște rezultate extraordinare în ultimii 10-11 ani... Ar trebui stimulat un salt, saltul necesar cinematografiei noastre... Eu rămân la convingerea că filmul este în proporție de 90% o meserie de regizor, dar totuși un regizor oricât de bun nu va salva un scenariu prost din start.
Experiența platourilor de filmare ce efect are asupra actorului de teatru?...
După zeci, sute de roluri, te pândește, inevitabil, rutina. Platoul te ajută să-ți revizuiești și să-ți reglezi mijloacele de expresie. Acționează ca un filtru care curăță, care purifică, în fața aparatului de filmat, grandilocvența gestului pe care-I faci cât mai amplu ca să-l sesizeze și cel de la balcon nu-și mai are rost. Tonalitatea emisiei vocale se modifică, volumul scade foarte mult. În film o mică tresărire a sprâncenei poate suplini o tirada întreagă. Televiziunea — și eu am lucrat foarte mult pentru micul ecran, am jucat în peste 100 de piese — intervine la rândul ei pentru a-ți păstra intactă luciditatea. Munca în televiziune e și mai dificilă, pentru că trebuie permanent să-ți dispersezi atenția. Să faci deodată și mișcarea propriu-zisă și sincronul și, automat, montajul, așteptând să se aprindă becul camerei. Dacă la film tensiunea, ritmul se pot imprima și prin foarfeca, la masa de montaj, în televiziune trebuie ca tu însuți să-ți construiești astfel reacțiile încât să respecți decupajul — respectiv viteza de schimbare a camerei — și simultan, bineînțeles, să menții și relația cu partenerii... în teatru satisfacțiile sunt cu mult mai mari. Și asta datorită contactului direct cu publicul care rămâne un lucru fascinant. Bucuria pe care o încerci în fața unei săli pline... 800 de oameni care te urmăresc și pentru care merită să faci efortul de a invoca emoția momentului unic. Emoție care nu se poate obține la comandă, dar pe care merita să încerci, de fiecare dată, să le-o oferi intactă... În cinematografie emoția o resimți doar în timpul vizionării. Și atunci intervine autocenzura, intră în funcțiune spiritul autocritic. Și deci, bucuria nu mai poate fi deloc întreagă... După 22 de ani de meserie, de teatru și film, am ajuns la concluzia ca 80% înseamnă muncă serioasă, susținută, și 10% este ceea ce se cheamă șansa.
Și coeficientul celălalt de 10%?
Împreună cu munca, acest 10%, în cazul meu, îl datorez soției. Un om mult mai ponderat decât mine și care îmi asigură liniștea atât de necesară. O viață de familie armonioasă, sigură și ordonată te ajută enorm în meseria noastră. Te ajută să treci mai ușor peste clipele de nesiguranță, peste incertitudinile ce țin de etapele trudei noastre întru creație.
Șansa ce a însemnat pentru dumneavoastră?
Sunt dintre actorii care au resimțit toate treptele dezvoltării profesionale. Eram în anul II de institut când profesoara mea, Beate Fredonov, care până atunci mă văzuse tot în roluri de Romeo care mie nu-mi erau deloc pe plac, mi-a dat să joc pe Kabanov din
Furtuna lui Ostrovski. Un rol foarte greu, mai ales pentru vârsta mea — personajul, înșelat de nevastă, beat, plânge pe umărul unui prieten. Genul acesta de solicitare complexă, profundă, care să-mi implice și sufletul, mi-a convenit și-am reușit să-mi conving maestra care nu avusese încredere în mine. După 10 ani aveam să reiau același rol pe scena Naționalului bucureștean în compania
Dinei Cocea. Primii 5 ani i-am petrecut la Teatrul National din lași jucând multe roluri, mai mici și mai mari. De progresat am progresat cu pași mici, dar siguri — zic eu. Odată venit la Naționalul bucureștean, am avut norocul să particip la acel spectacol memorabil care a fost Lear. Apoi am jucat alături de
Radu Beligan în
Cui i-e frica de Virginia Woolf? de Albee... Rolurile mi-au venit la timp, nici prea devreme ca să nu le pot face față, nici prea târziu. Și în teatru și în film...
Cum ați reacționat atunci când ați aflat, că veți fi protagonist în spectacolul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, că-l veți juca pe Mc Murphy? Cunoșteați filmul atât de celebru al lui Forman?
Filmul îl văzusem încă în perioada de pregătire a spectacolului
Generoasa fundație de Antonio Buero Vanejo. Modelul era, într-adevăr, covârșitor. Dar mai există și cartea. Și, oricum, Horea Popescu avea o cu totul altă viziune regizorală asupra dramatizării lui Dale Wasserman... M-am mai gândit că el, Jack Nicholson, jucase doar în fața camerei de luat vederi, pe când eu va trebui
să exist pe scena. Mi-am spus că dacă izbutim să atingem intensitatea simbolicei bătălii pe care spiritul liber o desfășoară împotriva mecanismului obstrucționist, atunci îi vom avea, în mod sigur, pe spectatori de partea noastră. Nu sunt un orgolios. Filozofia mea de viață nu-mi dicteaza că eu trebuie să fac un lucru neapărat mai bine decât altul. Pe cât posibil îmi propun să-l fac cel puțin la fel de bine. De ce să nu existe pe lume două lucruri bune? Să existe cât de multe! Și apoi, niciodată arta, faptul de creație nu se lasă cântărit... Acest rol, pe care îl consider asemeni celor din tragediile antice, a fost și este pentru mine un pariu pe care mi I-am impus și vreau să-l onorez până la capăt. Spectacolul nu-l pot juca decât de două ori pe săptămână și mi-a fost, îmi este necesar un regim sever. Efortul îmi aparține și mă privește în exclusivitate... Spectatorul nu trebuie să simtă zâmbetul crispat al celui de la trapez. Pentru că atunci, automat, se coboară o pânză care-i separă, spectatorii sunt inhibați de cazna interpretului și-i resping performanța. Una dintre calitățile pretinse actorului, în afară de statura și voce, este și condiția fizică. În sensul cel mai curat al cuvântului. Eu vin cu un ceas înainte de spectacol. Îmi las un spațiu în care psihicul se relaxează, apoi se pregătește pentru efortul care-l așteaptă pe scenă. Și poate mai important decât flotările, genuflexiunile sau 600 de respirații yoga, mai important este acest obicei — acest răgaz în care te afli singur cu tine însuți... la filmări trebuie de la bun început să-ți impui să ai multa răbdare și calm. Din capul locului se știe ca este foarte mult de așteptat. Pregătirile pentru cele 30 de secunde ale tale pot dura 6 ore, chiar mai mult: se pun luminile, se trag practicabilele, regizorul urlă la secunzi, se aduc scaune, se schimbă lămpi, și abia pe urmă vii tu să spui două cuvinte gingașe... Îți trebuie o mare de liniște interioară, putere de stăpânire... Dar, cum v-am mai spus, dacă te înțelegi cu echipa, atunci fricțiunile inerente trec mult mai ușor. Depinde de fiecare ins în parte ca lucrurile să meargă bine. De actori. De regizor. De operator. Și eu am lucrat cu operatori excelenți: Călin Chibu,
Doru Mitran,
Vivi Drăgan Vasile, Valentin Ducatu... Depinde și de tehnicieni. Dacă oamenii se cunosc, își știu calitățile și defectele, limitele de rezistență, atunci se menajează reciproc și de oboseala și de susceptibilități. Totul e să domneasca o reală atmosferă de prietenie profesională și un spirit de autoexigența... Aveam o filmare foarte grea, eram la
Ion. Eu, avocatul Grofșoru, veneam cu o șaretă cu doi cai, mă opream în fața casei lui Ion și el mă întâmpină cu o tavă cu păhăruțe de țuică. Soarele trebuia să-mi cadă din spate printre doi copaci. S-a pregătit filmarea. Am repetat de 20 de ori. A sosit momentul mult așteptat. Soarele se află la locul potrivit. Operatorul a confirmat și el. Regizorul
Mircea Mureșan a dat semnalul „Atenție, motor!”. Brusc, s-a auzit „Stop!”, Mureșan s-a apropiat de mine, mi-a îndreptat cravata, întors manșetele la mănuși, și deodată, alb la față ca varul, a țipat „Ce înseamnă asta? Pe marginea mănușii era scris „
Ștefan Iordache”. Fata de la costume s-a repezit, a smuls mănușa spunând „Imediat, se rezolva!”. În câteva secunde a fost înapoi. Când Mircea Mureșan dă să-mi răsfrângă iară manșeta, pe ea scria „Costel Constantin”...
Sunteți moldovean, cum se face că ardeleanul Mircea Mureșan va ales ca protagonist al ambițiosului său film de autor Întoarcere la dragostea dintâi?
Bănuiesc că a plecat de la ideea că și ardelenii și moldovenii, temperamental, au aceiași repeziciune. Oricum, eroul, mult călătorit în străinătate, aproape uitase să mai vorbească românește. Accentul ardelenesc nu-i mai era necesar... interesantă era miza filmului...
Mi-ar plăcea să vă incit la o polemică pe tema receptării actului critic...
Criticul are și el o meserie pe care și-o exercită și pentru care eu îl stimez. De multe ori mi s-a întâmplat, când privesc pentru prima oară materialul filmat, să realizez că altfel trebuia făcut un anume lucru. Sesizez exact momentul greșelii. Și chiar, uneori, și cauza. Resimt dureros ceea ce nu-mi place. Dar... nu se mai poate face...
Decât să o luați de Ia capăt în alt film, cu alt rol...
Vă mulțumesc pentru urare!