​Actorii noştri – Clody Bertola

     Un nume de prestigiu aI teatrului românesc, o mare actriţă care a fixat în memoria noastră zeci de personaje minunate şi a făcut — în câte seri? — să vibreze prelung, sub ropotul aplauzelor, aerul sălilor încinse de emoţie. «O doamnă a scenei româneşti» pe care filmul a exploatat-o curtenitor, dar distant, prudent şi cu zgârcenie. De ce? Dar cum să întrebi o mare actriţă: «Nu vă supăraţi, stimată mare actriţă de teatru, de ce jucaţi atât de rar în film»? şi cum să n-o întreb când ceea ce m-a adus aici, în încăperea cu ceva de cabi­nă de teatru, în dulcea şi intima ei dezor­dine organizată, este în primul rând acest: De ce? Îmi încredinţez dilema persoanei sprintene cu zâmbet deshis şi voce proaspătă, adolescentină, care socialmente răspunde la numele răsunător Clody Bertola şi primesc prompt, împreună cu un zâmbet înţelegator, răs­punsul:
     Nu. Uite cum s-a întâmplat: eu mi-am dorit foarte mult să fac film încă din tinereţe. Dar asta era la începuturile cinematografiei, orice început e dificil, se ştie, rolurile erau foarte firave, experienţa noastră, a tuturor nu era nici ea prea robustă, se făceau filme slabe, slabe... Şi atunci refuzam. Din ne­încredere. Pe urmă s-a întâmplat ca în dragoste: când am vrut eu, n-a mai vrut el. De-altfel, primul regizor care m-a solicitat n-a fost un român, ci Louis Daquin pentru Ciulinii Bărăganului. După Ciulinii... pă­rerile au fost foarte împărţite în privinţa interpretării mele. Unora le-a plăcut foarte mult, altora deloc şi probabil că cei cu deloc au avut mai multă putere de convin­gere decât cei cu foarte mult, pentru că n-am mai fost chemată multă vreme. De ce nu le-am plăcut, nu ştiu, bănui însă că am făcut o greşeală. Ar fi trebuit să interpretez rolul aşa cum l-a închipuit Panait Istrati: o femeie bătrână. Or, eu atunci nu eram nici tânără, nici bătrână şi voiam să arăt tânără...
     (Râsul proaspăt, adolescentin, umple o clipă încăperea cu aspect de cabina de teatru.)
     ...Daquin însă a fost foarte încântat, a ţinut să fiu prima pe afiş şi separat... Lui i-am plăcut, deşi greşisem, creasem alt personai. Dar şi cei care nu m-au plăcut au greşit, pentru că ei au extins o greşeală de viziune a unui personaj asupra capacităţilor mele artistice şi au tras probabil concluzia că nu sunt bună pentru film. Aşa încât, pe urmă a fost o pauză mare de tot. După aceea am făcut câteva filme şi am avut chiar şi o «întâlnire» la care mă gândesc cu plăcere şi astăzi: cu lulian Mihu, la Felix şi Otilia. Lucrul cu el a fost o încântare. E deştept, e talentat, are umor, are înţele­gere pentru actori. EI este primul regizor care m-a lăsat să joc fără să mă imobilizeze în faţa aparatului. Adică, am jucat ca pe scenă.
     Se spune că în film nu trebuie să joci ca pe scenă. Dar la dumneavoastră, într-adevăr, nu este nicio diferenţă. Cum se întâmplă asta? Şi este o întâm­plare?
     Un actor, dacă e bun, poate juca la fel pe scenă ca şi în faţa aparatului. Nu trebuie să reducă din expresivitatea gestului decât dacă şi pe scenă gesturile lui sunt mari, emfatice. Pe mine un regizor aproape m-a terorizat cu: «nu, nu, că pentru film nu da bine!» Când m-am văzut pe ecran, m-am înspăimântat. Arătam ca o fotografie. De aceea am reuşit la Mihu (şi încă într-un rol care, aparent nu mi se potrivea: nu aveam «datele personajului») pentru că m-a lăsat să joc şi m-am simţit bine. Pe urmă am mai lucrat cu Piţa — care este un regizor talentat şi un om foarte drăguţ, în Profetul, aurul şi ardelenii, un rol mic, dar care mi-a făcut plăcere, pe urmă am mai lucrat bine cu Vitanidis la Facerea lumii, dar Mihu rămâne slăbiciunea mea şi îmi pare foarte rău că nu am mai avut ocazia să lucrez cu el.
     Am pornit de la dragostea dumnea­voastră pentru film şi am ajuns la un regret...
     Şi mai am unul: îmi pare foarte rău că la noi nu există actori specializaţi pentru film. Nu există această diferenţiere. Noi suntem actori de teatru şi, din când în când, jucăm în film.
     Singură spuneaţi: un actor bun pe scenă este bun şi în film.
     Da, cred că mă gândeam mai curând la o anume disponibilitate sau dedicare a actorului pentru film. În rest, este adevărat, chiar şi defectele sunt aceleaşi, pe scenă şi în film. Uite, un defect de căpetenie, după mine foarte grav, este rostirea. Rostirea este foarte importantă şi pe scenă şi în film. La noi însă nu numai că nu se înţelege une­ori ce spun actorii, dar există şi o rostire puţin... vulgară. Cunosc un actor care, chiar şi acum, după ce a devenit un mare actor, spune tot «Cre' că» în loc de cred că. Sigur, un actor trebuie să ştie să spună «cre' că» atunci când rolul o cere, aşa cum trebuie să ştie să spună în Caragiale «dă-mi o be'e». Dar într-o piesă de Shakespeare... Nici măcar în numele firescului nu se poate. Firescul vine din trăire, nu dintr-o rostire stâlcită. Rostirea este prelungirea firescului deci, a trăirii şi ea este meseria noastră. Se învaţă. Greu, recunosc, dar se învaţă. Când l-am cunoscut pe Liviu Ciulei, el avea oroare de actorii care vorbesc frumos pe scenă. Mă acuza tot timput «Tu vorbeşti prea frumos, când îmi vorbesti mie aşa îmi vorbeşti?»
     (Râsul adolescentin împrospăteaza amintirea acelui conflict profesional).
     Într-adevăr, poate că vorbeam puţin prea corect, prea explicativ, prea «ca pe scenă», iar el nu voia să se simtă că vorbesc «de pe scenă». El dorea să «murdăresc» puţin cuvintele, să nu mai fie aşa rotunde, caligrafice, frumoase...
     Făcuse film...
     Făcuse film, era tânăr, venea cu ceva nou, cu o dorinţă de schimbare, oricum. Dar pe urmă a căzut el într-un fel de păcat. Vorbea printre dinţi, aşa o bâjbâială, care lui i se părea foarte modernă şi aducătoare de firesc. Atunci m-am supărat eu: «Nu mai înţeleg nimic din ce spui tu acolo pe sce­nă!»... Amândoi am făcut o jumătate de drum către rostirea celuilalt.
     Pauză lungă. Undeva, afară, se aud guguştiucii şi alături, într-o bucătărie, zgomot de vase. În atmosfera asta, pas­toralo-casnică, vocea melodioasă ros­teşte aproape vesel:
     Nu ştiu de ce, dar mi-ar fi plăcut să fiu actriţă de film. Poate să fie aici ceva din ce spunea odată Pintilie, că filmul rămâne. Nu mai schimbi nimic. Pe când în teatru, într-o seară poţi fi obosit, sau supărat, sau bolnav şi seara aceea este compromisă. Şi compromiţătoare. În film ai libertatea să repeţi o secvenţă până iese perfect. lar dacă lucrezi cu un regizor exigent, nici nu te lasă să «tipăreşti» ceva prost. Nu te lasă până nu-ţi dai măsura întreagă. Sigur, exigenţa trebuie să fie dublată de o mare competenţă şi de o bună cunoaştere a actorului, altfel dacă nu ştii pe cine şi spre ce te îndrepţi degeaba faci multe duble.
     Dumneavoastră aţi avut şansa întâlnirii, e adevărat mai mult în teatru, cu regizori, şi competenţi şi exigenţi, şi buni cunoscători ai actorului. Cum se lucrează într-o asemenea situaţie ideală?
     Da, am avut acest noroc. Pentru ca socotesc că în destinul meu de actriţă a fost un mare noroc să întâlnesc doi regizori atât de mari ca Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie. Cu Pintilie am lucrat puţin, dar cu Ciulei foarte mult... Şi a fost minunat. Şi el dorea foarte mult să lucreze cu mine. De câte ori vine din străinătate (dar nu ştiu dacă trebuie să consemnezi asta, poate să pară lipsă de modestie, iar eu sunt un om modest) îmi spune: «Actriţă ca tine n-am întâlnit!» Nici nu ştiu cât e de adevărat, poate nici nu este, poate e ceva afectiv al lui, dar mie îmi face plăcere... Că a văzut «Gin-Rummy» — dar nu, nu e ca tine... că a văzut «Pescăruşul», dar nu, nu e ca tine, că a văzut «Lungul drum...», dar nu,...
     PIay Strindberg n-a văzut? (Râsul copilăresc umple iar încăperea).
     Nu,... Ţi-a plăcut?... Îmi pare bine, pentru că eu acolo am încercat să exprim un gând al meu mai vechi despre realismul stilizat. Mi-e foarte greu să-l exprim în vorbe, mi-e greu să dau definiţii, mă tem că o să sune simplist, dar hai să încercăm: uite, anumite replici le dau pe un ton puţin exterior, să spunem, deşi el este căptuşit cu adevăr. Îţi dau un exemplu, da? În rostirea realistă ar trebui să întreb: Ce-ţi fac copiii?
     (Ton interesat, cald, apropiat, firesc).
     Eu spun: Ce-ţi fac copii? (Ton detaşat, distant, rece, un interes uşor jucat).
     Bineînţeles, asta nu se potriveşte la toate piesele, dar la Play Strindberg care era un fel de... cum să spun eu... de joacă lui Dürrenmatt cu Strindberg mergea. Şi aici fac o paranteză — Botta, cu care am fost foarte bună prietenă, după ce a văzut spectacolul, mi-a spus cu indignarea aceea a lui patetică: «la uite, domnule, ceasornicarul ăsta îndrăzneşte să-l ia aşa, peste picior, pe Strindberg»!
     Dacă am înţeles eu bine din tonul dumneavoastră, realismul stilizat ar fi o mică ieşire din cota normală de interes faţă de interlocutor... un salt peste interesul firesc...
     Un salt! Exact. Dar păstrând neaparat adevărul, pentru că altfel iese ceva formal şi asta nu m-a interesat chiar niciodată.
     Spuneaţi că nu mai aveţi timp să mergeţi la cinematograf. Chiar deloc? Şi n-aţi văzut nimic din filmele româneşti din ultima vreme?
     Ei, nu mai am timp să merg ca înainte, dar tot mai ajung... Am văzut, de exemplu, filmele lui Mircea Daneliuc şi mi-au plăcut. Este un regizor foarte bun. De-altfel eu i l-am semnalat lui Pintilie, după Ediţie specială. Dan Piţa mi se pare, de asemenea, un regizor interesant. Tănase Scatiu era un film rotund, bine gândit... Nu îmi amintesc acum chiar tot ce am văzut, dar cred că cinematograful traversează o perioadă bună... deşi uite am avut o surpriză cu filmul lui Ciulei, Valurile Dunării, care mi s-a părut acum după atâta vreme foarte proaspăt, foarte bun. La fel şi Reconstituirea care prima oară când l-am văzut nu m-a entuziasmat — Pintilie era chiar puţin supărat pe mine, dar acum, când l-am revăzut, mi-a făcut o impresie extraordinară. Mai demult se făceau mai puţine filme dar între ele erau multe bune. Azi se fac multe şi între ele câteva sunt foarte bune. Şi cred că aşa am ajuns la problema de care se vorbeşte atât încât s-a banalizat: scenariile. Nu înţeleg de ce se primeşte orice scenariu, aşa cum nu înţeleg de ce nu se fac şi ecranizări din dramaturgia universală. Ar fi o şansă de deschidere spre lume, de intrare în circuitul mondial cu o problematică de interes universal valabil — cum a vrut Ciuiei să facă «Furtuna». Am senzaţia că ne micşorăm singuri din importanţă. Creăm impresia că nu suntem în stare să vedem mai departe de pragul uşii noastre, şi nu este adevărat. Sigur, e bine, şi mi se pare normal, ca majoritatea filmelor să fie cu problematică specifică vieţii şi realităţilor noastre, dar asta nu trebuie să închidă perspectiva către un orizont artistic mai larg. De ce un francez poate să fie interesat de Panait Istrati şi un român să nu fie interesat de Shakespeare?
     Dincolo de dragostea şi de nu tocmai fericita dumneavoastră întâlnire cu el, vă mai interesează filmul? Mai aveţi încredere în puterea lui de a fi Artă?
     Pentru mine filmut este o fascinaţie. Mi se pare arta în care te poţi desfăşura ca artist şi poti arăta tot ce este în tine. Eu sunt foarte sensibilă la imagine. Mă impresionează fotografiile, de pildă. Am impresia că în fotografie a rămas ceva din personalitatea fiinţei respective. Când mă uit la fotografia lui Botta...
     (Emil Botta ne priveste chiar dintr-o fotografie veche, din tinereţe aproape).
     ...ceva îmi emană din ea. Am impresia că hârtia a imprimat chipul lui interior. Probabil asta mă fascinează şi la film. Pelicula păstrează şi transmite fiinţa noastră cu tot ce are ea, farmec, putere de seducţie, de emoţionare vrajă... Nu ştiu dacă Greta Garbo pe scenă ar fi avut aceeaşi putere asupra spectatorului. Nu. Nu-i aşa că nu? şi în teatru se împrăştie în aer ceva din fiinţa ta şi ţi se întoarce amestecat cu emoţia spectatorului, dar asta se termină în momentul în care a căzut cortina. Pelicula fixează fluidul ăsta între fiinţe, fixează personalitatea şi inefabilul unei personalităţi. Poate că asta e filmul: trezorierul inefabilului. Poate de asta l-am iubit atât şi am vrut să-l fac. Îmi dădea sentimentul că rămin.
     Aţi rămas. Câteva filme, chiar dacă nu multe — şi doar am convenit că nu cantitatea contează — păstrează şi inefabilul dumneavoastră.
     Aştept un răspuns. Dar în încăperea-cabină de teatru se face linişte. De afară se aud guguştiucii, de undeva de alături, ca într-un film neorealist, vin zgomoteIe casnice... Persoana amabilă şi binevoitoare din faţa mea care, socialmente răspunde la numele răsunător: Clody Bertola, tace. Zâmbind. Un zâmbet mic, misterios, de Giocondă.
     Inefabilul...