Anotimpuri (1963)

Opinia criticului
„Cele 4 episoade lirice ale filmului Anotimpuri au meritul de a vorbi despre dialectica muncii şi a dragostei, dialectică ce se schimbă la fiecare etapă a vieţii. Metafora este mai elaborată decât în celălalt film-poem de care aminteam. Se încearcă corespondenţe noi între vârsta omului şi cea a naturii (copilărie — iarnă, bătrâneţe — primăvară). Se caută armonii plastice. Alternanţa alb-negru este proprie primei povestiri (între zăpadă şi îmbrăcămintea copiilor, între pereţii scenei, rochia fetiţei şi pian). Ultimul episod — Zi grea — este cel mai izbutit. Se înfăţişează un erou aflat aproape de capătul drumului. E însă o bătrâneţe care simte încă impulsurile creaţiei, ale naturii, care acceptă, firesc, eternitatea vieţii şi nu a morţii. Dramaturgul l-a ajutat însă mai puţin pe regizor (ca şi în cazul Paşilor spre lună şi Anotimpurile sunt un film „de autor”). Cea de-a doua şi ce-a de a treia povestire aduc o notă de artificial, de mimare a dragostei, adolescenţei (Incertitudine) sau de simplificare, de sărăcire a iubirii mature, împlinite (Arşiţa). Cu toate că şi în aceste două povestiri sunt secvenţe bine lucrate din punct de vedere regizoral şi operatoric."(Alexandru Racoviceanu, Cinema nr. 5, mai 1964)