Paşi spre lună (1963)

Opinia criticului
„Paşi spre lună s-a dorit un poem aI înălţării, al cutezanţei umane, o istorie cinematografică, cu dimensiuni cosmice. Călătorul lui Gopo revede, din perspectiva viitorului pasager al navelor cosmice, eforturile omului de a se desprinde de pământ. Filmul operează cu o imagistică accesibilă. Prezenţă aproape permanentă în cadru, scara, simbol al strădaniei, al efortului, al aspiraţiei spre înălţimi, este însoţită de alte elemente care sugerează drumul în sus (semnificativ aleasă — în sensuI celor spuse — este coloana infinită a lui Brâncuşi). Dar ideea principală, de certă valoare poetică, a fost prea adesea soluţionată... prozaic (mai aIes din punct de vedere dramaturgic). Filmului îi lipseşte un schelet bine definit, o structurare absolut necesară. Poezia, simbolul, dimensiunile cosmice, se pierd în aglomerarea, în amestecul evenimentelor, în amestecul stilurilor (maniera de documentar ştiinţific nu avantajează filmul), în episoade de un comic facil (ospăţul lui Mercur şi al Califului din Bagdad). Lipsa cuvântului stânjeneşte, gâtuie parcă aspiraţia spre înălţime (tăcerea forţată a Călătorului Iimitează personajul şi-l stinghereşte evident pe actor). Aşadar, în Paşi spre lună Gopo n-a reuşit să-şi dezvolte ideea într-o arhitectonică poetică corespunzătoare." (Alexandru Racoviceanu, Cinema nr. 5, mai 1964)