REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Anotimpuri” - cronica sunetului


     Închideţi ochii şi veţi „vedea” un alt film... Veţi auzi filmul.
     Dacă aşteptaţi în holul unui cinematograf, veţi percepe şoaptele celor doi îndrăgostiţi amplificate dincolo de valoarea lor reală, deformate, prea puternice, cu sunet mecanic, dintr-o altă lume, a umbrelor şi a zeităţilor sonore de pe ecran.
     Vă aşezaţi în fotoliu şi totul redevine intim, firesc şi apropiat. Se naşte o comunicare nemijlocită între tine, spectator, şi umbrele mişcătoare, prin verb, muzică şi zgomote. Şi iată, din fotoliul cinematografului şoapta îndrăgostitului e iarăşi şoaptă.
     Deci trebuie să ştii să auzi un film şi trebuie să-l faci să fie auzit bine şi frumos. În general eşti obişnuit să asculţi, dar nu ştii să asculţi filmul întotdeauna.
     Paranteza mi se pare necesară. Am ales voit pelicula lui Savel Stiopul fiindcă ea îşi pricinuieşte de la bun început participarea afectivă şi intelectuală la ascultarea acestui film.
     Deci să închidem ochii iarăşi.
     Se sparg bulgări de zăpadă, avalanşa râsetelor, pauze, interludiu monoton din microcosmosul sonor al copilăriei reprezentat prin toaca aceea a caprei de lemn şi-apoi un crescendo puternic până în majorul mozartian.
     Şi pe undeva din acest „melanj” de sunete şi muzică treptat ţi se infiltrează în gând nostalgia şi puritatea copilăriei. Şi toaca acelei capre de lemn te plasează fără ostentaţie în memoria sonoră şi afectivă strict folclorică şi românească.
     Conştient sau inconştient, acest „trouvaille” sonor depăşeşte limitele unui simplu efect spectacular, eI devine gând şi realitate artistică.
     În puţine filme veţi găsi virtuţile şi lipsurile atât de învecinate, ultimele fiind concentrate în povestirea numită Arşiţa... Arşiţă sonoră care nu m-a încălzit prin monotonia şi uniformitatea ei comercială. Sunt obligat să fac această remarcă ca să delimitez calităţile majore realizate cu ajutorul sunetului în cele trei schiţe: Fantezie în do major, Incertitudini şi Zi grea.
     În Incertitudini, un Bach prelucrat folosit omogen creează împreună cu imaginea contemporană cu uzina, cu firele, suveicile şi beteala o ţesătură sintetică între imagine şi sunet.
     Dar cea mai reuşită întrebuinţare a muzicii e pe ultima povestire. Adecvată ca sens, limpede şi dramatic, capul de temă al Simfoniei de cameră enesciene te introduce în însuşi procesul sufletesc, în concreteţea spirituală a momentelor acelei zile grele dar senine pline de înţelesuri trăite de bătrânul şi înţeleptul grădinar al ştiinţei.
     Mă rezum la aceste câteva creionări fugitive, dar e dificil să redai cântecul pe pagină.
     Acest film trebuie auzit.
     Vă rog să deschideţi urechea bine. Ştiu un joc de copii cântat în versuri care sună aşa:
„Deschide-ţi urechea bine
Să vedem, ghiceşti ori ba:
Cine te-a strigat pe nume?”
     Dacă ghiceşti ţi se răspunde:
„Treci la loc, eşti fericit”.
     ... Trecem la locul nostru din sala de proiecţie fericiţi, dar nu întru totul (vezi Arşiţa).
     Am ghicit, ne-a strigat pe nume pe lângă Bach, Mozart şi Enescu şi pasiunea modestă şi harnică a câtorva meşteri ai sunetului de la Buftea.
 
 
(Cinema nr. 7, iulie 1964)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: anotimpuri film, cronica sunetului, mircea saucan, savel stiopul

Opinii: