„Anotimpuri” - cronică de film

     Evident, după Aproape de soare, noul film al lui Savel Stiopul este în mod cert mai aproape de... cinematograf. Dacă două dintre cele patru schiţe, Intermezzo şi Arşiţa din filmul-omnibuz al lui Savel Stiopul intitulat simbolic Anotimpuri, nu stârnesc prin nimic deosebit entuziasmul, ele fiind variaţii nediferenţiate pe gama unui perpetuu debut, prima schiţă Fantezie în do major şi ultima schiţă Zi grea ni-l conturează pe regizor ca pe o deosebit de interesantă personalitate artistică.
     În Aproape de soare, Savel Stiopul îşi încerca cu destulă timiditate capacităţile de investigator în complexitatea sufletului omenesc, contrabalansând lipsa experienţei de regizor artistic cu virtuozitatea documentaristului capabil să emoţioneze prin ineditul unghiului deschis asupra spectacolului muncii, prin maniera reportajului de calitate, prin ştiinţa aplicării certificatului de autentic şi, deci, convingător. Scenariul acelui film era semnat de regizor alături de scriitorul Paul Anghel, fabulaţia literară se mulţumea însă doar cu creionarea unui portret de tânăr ţăran ajuns siderurgist de frunte la Hunedoara, ocolind în mod deliberat o schiţare de conflict. O anumită poezie a muncii, fiorul pe care-l transmitea incandescenţa metalului topit, simfonia năvalnică a şuvoaielor de oţel lichid, patosul eroic al siderurgiştilor, ridicaseră, totuşi, temperatura filmului, şi lucrul acesta salva cât de cât pelicula. Cu aparatul învelit în comprese reci, operatorul Gh. Fischer se vârâse până în gura cuptoarelor în care clocotea metalul, şi efortul său n-a rămas un simplu act de exces de zel profesional. Imaginea culeasă de el ne-a lăsat pe retină amintirea unor prezenţe viguroase dintre care, dincolo de actorii profesionişti, desprindeam tocmai profilul plin de autentic al „figuraţiei” selecţionate din echipele de siderurgişti hunedoreni şi reşiţeni.
     Aproape de soare rămâne astfel pentru Savel Stiopul dincolo de un debut „onorabil”, puntea de legătură pe care regizorul avea s-o stabilească între filmul documentar profesat de el până atunci şi filmul artistic de lung metraj.
     Anotimpuri întruneşte ambiţiile pe care tânărul cineast le are la ora actuală atât ca regizor cât şi ca scenarist. Autor integral aI celor patru povestiri filmate, Savel Stiopul şi-a dezvăluit încă de la scenariu intenţiile pline de generozitate. Între intenţii şi realizare rămâne însă un gol evident. Cele patru povestiri, îndeosebi primele trei, convingeau mult mai mult la lectură, decât în procesul derulării peliculei în sala obscură, iar pe ansamblu, filmul scris avea o unitate net superioară celui turnat. Ideea răsturnării simbolicei obişnuite a anotimpurilor, legarea copilăriei de iarnă şi a bătrâneţii de primăvară, ca şi poetica demonstraţie că dragostea îl întovărăşeşte pe om toată viaţa, indiferent de vârstă, avea mai multă pregnanţă şi mai acută putere de convingere în scris, decât în film. E drept, schemele şi intenţiile s-au păstrat, dar factura lor e mai mult declarativă decât convingătoare. În prima schiţă, Fantezie în do major, încărcătura emoţională din scenariu nu şi-a găsit decât parţial corespondentul în imaginea filmată. Totuşi această primă poveste reuşeşte să ne transmită vie imaginea tulburătoare prin candoarea ei, a purităţii. Între mijloacele folosite de scenograf (Ion Oroveanu) se remarcă tratarea în alb a subiectului — zăpada, zidurile albe din culisele scenei, rochiţa albă a fetiţei etc. Concertul e excesiv lungit, execuţia piesei muzicale e lipsită de stângăcia firească, iar regizorul fetişizând tehnica postsincronului pare că e fascinat el însuşi de talentul muzical al unui copil minune. Atât. Intercalarea în montajul concertului a unor imagini înregistrate de ochiul eroinei în trecutul apropiat au mai mult încărcătură explicativă decât emoţională.
     Intermezzo-ul adolescenţilor pierde mult datorită lipsei de farmec a interpreţilor. Tânărul distribuit de regizor e şters, nesemnificativ, fata inevolutivă, momentele de viaţă la care eroii sunt martori sau pe care le trăiesc ei înşişi, sunt prea deliberat banale. În ciuda lungimilor, spectatorul nu sesizează scurgerea timpului artistic, uitarea de sine a celor doi, prinşi în mrejele primei iubiri, este rnai mult mimată, morala finală este pe cât de forţată, pe atât de desuetă. Până şi în visele lor, cei doi eroi sunt neîndemânatic călăuziţi de regizor. Subconştientul lor le reproduce în somn, cu exactitatea cu care a înregistrat aparatul de filmat, momentele trăite aidoma, fără unghiulaţia şi transfigurarea subiectivă, proprie structurii sufleteşti a fiecărui erou. Pur şi simplu, autorul a intercalat în vis aceleaşi momente „trăite” de eroi în „realitate”.
     Nici Arşiţa, cu toată virtuozitatea operatorului Ion Anton, care ne demonstrează un cadru unic lung de peste două sute de metri, nu poartă încărcătura emoţională plănuită de regizor. Bine distribuiţi, Dana Comnea şi Cristea Avram sunt neingenios mânuiţi, nevoiţi astfel să „dea” prea puţin. Lipsa unor trăiri autentice lungeşte episoadele, deslânând povestirea. Cadrul evocat ca o dovadă de măiestrie operatoricească se transformă astfel în simplă ilustraţie de imagini, neutră şi neafectivă ca un decor de reclamă. Aici regizorul ţine cu orice preţ să mimeze ciné-vérité-ul, manieră care, din păcate, nu este ea însăşi altceva decât o mimare a artei.
     Zi grea răscumpără în schimb mult din efortul spectatorului, reîncredinţând regizorului mandatul nobil de artist. Parcă regreţi că atât de îndelung timp cinematografic spectatorul e ţinut departe de această mostră de calitate şi te consolezi cu gândul că, în materie de artă, investigaţiile grăuntelui de aur trebuie deseori exercitate în mii de tone de steril. Această povestire poartă în ea atâta simplitate, adevăr şi poezie, încât reabilitează şi imobilizează întreaga peliculă. Artistul poporului Ştefan Braborescu interpretează cu fineţe şi face acest lucru cu atâta naturaleţă şi forţă de convingere încât personajul se confundă integral cu interpretul, ca în marile fuzionări dintre artist şi idee, ce ne-au dat întotdeauna adevărata artă.
     În această ultimă schiţă din Anotimpuri, regizorul e mai subtil şi în acelaşi timp mai complex decât scenaristul, acesta din urmă menţinând încă lestul „literaturizant”, dar primul operând cu vigoare pe linia detaşării ferme a ideii superioare pusă să încununeze ca un corolar firul nevăzut ce leagă între ele toate povestirile. O zi din viaţa unui savant. E primăvară eruptivă. Totul respiră marele, fascinantul proces al regenerării, dar bătrânul savant e la capătul vieţii. Îmbătat de ziua grea, de atâta soare şi de livezile înflorite, bătrânul savant pleacă pe jos spre Institutul său de cercetări agricole. A ieşit din casa care seamănă cu o criptă, în soarele proaspăt. Îl urmăreşte încet maşina neagră cu şoferul cu mişcări de cioclu, dar în jur clocoteşte năvalnică viaţa. Drumul său e o reeditare a existenţei, a traversării omului prin viaţă. Ajuns la Institut, savantul bătrân întâlneşte aceeaşi imagine a primăverii, dragostea tinerilor săi asistenţi, pomii înfloriţi, seminţele unui nou soi de grâu germinând în pământul laboratoarelor. Ziua grea nu e decât o zi obişnuită. E poate mai grea pentru simplul motiv că e ultima, că omul nu va mai ajunge să-i vadă asfinţitul. Va muri în vreme ce seminţele miraculoase, desăvârşite de el, vor germina o viaţă nouă...
     Ceea ce este cel mai cinematografic în acest film scurt de mare unitate artistică este tocmai ceea nu ce se poate povesti „literar”. Celelalte schiţe au fost excelent povestite de scenarist în scris şi destul de mediocru transpuse pe peliculă. Ultima avea mai puţine virtuţi literare, în schimb are cele mai multe virtuţi cinematografice.
     René Clair spunea că, dacă într-un film de lung metraj există o singură secvenţă meritorie, filmul n-a fost turnat în zadar. Ultima povestire din ciclul Anotimpuri, de Savel Stiopul, are trei secvenţe remarcabile: Casa, Drumul, Institutul. Remarcabilele portrete ale savantului, realizate în prima secvenţă citată, se datoresc în aceeaşi măsură actorului, regizorului şi operatorului. Drumul, cu încărcătura sa de idei filozofice, rămâne îndeosebi meritul scenaristului. Pentru că, în ultima secvenţă, cei trei factori determinativi să se întrunească şi să se conjuge din nou la modul ideal.
     Inegal pe ansamblu, cu un generic banal, dar precipitat, aproape imposibil de citit, cu un abuz straniu de imagini tipice jurnalelor de actualităţi puse în capul fiecărei povestiri, ultimul film al lui Savel Stiopul ne demonstrează deplin slăbiciunile, dar şi calităţile neîndoielnice ale acestui artist. Din tot filmul său, va supravieţui Zi grea. Extrasă din contextul artificios, „curăţată” de balast prin aducerea şi mai acută în prim plan a „dramei” savantului — operaţiune de montaj inspirat — această ultimă povestire cinematografică, proiectată separat, poate să se înscrie între cele mai interesante reuşite ale ecranului românesc.