Diferența fundamentală dintre tragedie și melodramă constă în aportul pe care protagonistul îl are asupra propriului său destin. Marile tragedii antice prezintă indivizi excepționali prinși în destine prestabilite de zei, deci în afara controlului lor. Aceștia posedă o trăsătură definitorie de caracter prin care reușesc să-și conteste destinul și implicit puterea supremă, însă din cauza aceleiași trăsături folosite fără măsură plonjează în ruină, de aici conceptul de hybris.
Melodrama, un tip de producție teatrală apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea, înlătură din filozofia sa grandoarea tragediilor și este produsă de și pentru necesități și gusturi populare. În melodramă, așa cum se vede și în derivatele sale contemporane, primează ideea că individul se confruntă cu un destin pe care trebuie să-l navigheze, fără a putea să-l cucerească, iar problemele vremii se reflectă sub diferite forme în acest tip de producție. Protagonistul nu posedă o mare putere, nu se luptă cu legile zeilor, ci cu cele ale oamenilor și mai presus de toate, este produsul contextului din care se trage.
Transgresiunea propriei condiții devine astfel o imposibilitate, iar aceste producții se mulțumesc adesea doar să constate fundătura. Melodrama a fost acuzată de-a lungul timpului că face uz de excese emoționale și estetice, de conflictele morale simplificate și că se apleacă spre personal în detrimentul politicului. Cu toate acestea, ea a oferit mereu o voce grupurilor marginalizate, o satisfacție emoțională și estetică maselor și și-a reinventat constant punctele de plecare.
Mai merită menționat faptul că melodrama a fost criticată, așa cum sunt criticate adesea producțiile de masă, și pentru că o oferă un tip de entertainment care pune în aceeași oală diferențe culturale imense și le rezolvă în cele mai cuminți și previzibile moduri.
Eu când vreau să fluier, fluier de
Florin Șerban, drama unui tânăr pușcăriaș aflat la sfârșitul sentinței sale, care își dinamitează viața, și așa periclitată, pentru a-și obliga mama să nu-i ia fratele în Italia, a fost primit de critica românească cu mare scepticism. În primul rând pentru că în contextul emergenței Noului Val, pelicula nu se ridica la sofisticarea principiului cinematografic impus de noii cineaști remarcați în perioadă, iar în al doilea rând, pentru că produsul a fost marketat sub o lozincă de film românesc „altfel” — găselniță distribuitoricească de a umple săli de cinema cu un public ale cărui așteptări dictate de formula mcdonaldizat-hollywoodiană nu a întâmpinat cu aplomb ambițiile ridicate ale filmului.
Bazat pe piesa omonimă scrisă de
Andreea Vălean,
Eu când vreau să fluier, fluier de Florin Șerban e definit de câteva conjuncturi care, în principiu, ar fi trebuit să-i garanteze succesul - ceea ce a și făcut, filmul câștigând primul Urs de Argint pentru lungmetraj din istoria cinemaului românesc la ediția din 2010 a Berlinalei.
În primul rând avem imaginea lui
Marius Panduru, DOP-ul din spatele câtorva dintre cele mai importante filme românești recente (
Lampa cu căciulă,
A fost sau n-a fost?,
Câmp de maci, ș.a.). În al doilea rând, avem melanjul scenaristic al lui
Cătălin Mitulescu, Florin Șerban și Andreea Vălean, care transpun în film un text dramatic fără a vărsa în el prea mult din tropii scrierii pentru teatru - scăpările fiind însă notabile. Iar în al treilea rând, avem o distribuție mixtă, în principal studenți sau proaspăt absolvenți de actorie, deci fețe necunoscute, neprofesioniști și deținuți reali din închisoare, excepție făcând desigur actori precum
Mihai Constantin, faimos pentru rolul său din seria de filme
Liceenii.
Văzut în 2023, departe de discursul polarizant de pe marginea NCR, aflându-ne în vecinătatea unor producții de public care dacă nu fac parte din familia imbecilității, atunci măcar se înrudesc periculos de tare cu aceasta,
Eu când vreau să fluier, fluier pare o adevărată gură de aer. Schematismul său dramaturgic demonstrat prin chestiuni de tipul enunțării problemei personajului și a dorinței lui în primele minute ale filmului, sau prin personaje care nu dau dovadă de cine știe ce rafinament psihologic - filmul nefiind interesat să caute asta, ci mai degrabă să-i țină pe toți în niște tipare foarte clare, bun, rău, vinovat, brută blândă, abuzator ș.a.m.d. și deci facil de urmărit de către public - sunt contrapuse unei imagini handheld, dorit naturalist-expresionistă.
Spațiile dramei sunt cât se poate de concrete, palmele date între deținuți, scuipatul în ochi, munca zilnică, sângele, sunt deosebit de palpabil-inconfortabile. Asta pentru că Șerban și Panduru leagă întotdeauna mediul de personaj, sau mai bine zis, personajul de mediu. Pentru că ne oferă acces în același timp la spații autentice, cât și la oameni văzuți de aproape: cefe, arcuiri ale gâtului și expresii ale voinței și violenței. Astfel că, după ce ne setează cât se poate de școlărește, intriga, filmul este o desfășurare de forțe remarcabilă, satisfăcătoare, care nu e prostită de dragul comerțului.
Încăierările, escaladarea de la priviri la vorbe și până la scaune în cap, care definesc într-o măsură acest film de pușcărie, ajung să domine de la un punct încolo povestea. E just că ele se pot citi ca fiind redundante, același mecanism dramatic over and over again, la fel cum e just că elementul dramatic de origine teatrală din text nu permite până la capăt o abordare senzorial-epistemică a unei lumi proprii ei.
Eu când vreau să fluier, fluier e un film despre condiția unei generații abandonate, despre furie și drumuri închise. Mecanismele sale narative sunt suprasaturate, finalul este dulce-amar, iar pretențiile de înțelegere a unui fenomen incredibil de complex atât la nivel personal cât și social prin drama în tușe groase a unui tânăr deținut fără viitor, e un pic exagerată. Toate acestea i s-au imputat filmului. Dar realitatea faptului e că
Eu când vreau să fluier, fluier nu țintește acolo și prin urmare, faptul că nu ține seamă de aceste noțiuni e de la sine înțeles, face parte din ADN-ul său.
Vorbind despre
Breaking the Waves (1996), primul său lungmetraj în stil dogma, Lars von Trier spune că subiectul, o melodramă fără scrupule, există și poate fi luată în serios de către public pentru că estetica sa auster-bâțăită atenuează patetismul poveștii. Asta este inversul procedeului melodramatic clasic, în care de multe ori estetica/stilul e mai patetică decât conținutul/subiectul.
Eu când vreau să fluier, fluier e o melodramă înfășurată în înveliș NCR-ist. Poate tocmai de aceea răspunsul criticii a fost atât de aprig. Pentru că departe de a arăta și de a se simți ca o producție pop lobotomizată, punctele promitățoare ale filmului, atuurile sale sinonimice cu pretențiile noului val, nu au dat seamă până la capăt de filozofia din spatele abordării realist-umaniste a cinemaul românesc din acea vreme.
Eu când vreau să fluier, fluier, se înrudește cu filme precum
Ryna (filmat de același Marius Panduru),
Gadjo Dillo (din care citează direct, unul dintre deținuți fredonând melodia principală din film) sau
Marilena de la P7 (co-scris de aceeași Andreea Vălean). Interesul pentru marginali, pentru lumpenproletariat, care pare că vine undeva din interesele directe ale dramaturgei Vălean, ar putea cu ușurință compune un corpus de filme din care mai pot face parte
Muzica în sânge (produs tot de Cătălin Mitulescu) sau debuturile în documentar și lungmetraj ale Ivanei Mladenovici de mai târziu.
(Emil Vasilache,
cinepub.ro)
