Dacă formula retro înseamnă totuși ceva ― fie ea și doar o specie de manierism în devenire ― acest ultim film al lui Mircea Veroiu ne trimite cu gândul la altceva. Și anume, la aderența obsesivă (recunosc, justificată în cazul unor personalități accentuate) față de anumite subiecte, ambiții sau doar obișnuințe. Debutând cu acele excepționale transpuneri cinematografice după Agârbiceanu și continuând cu (r)apelurile la ceilalți clasici (Slavici, Ibrăileanu, ba chiar ― până la un punct Camil Petrescu), Veroiu reușea să împace nevoia sa organică de exprimare cinematografică și obstacolele ― nu puține, dar perfide și umilitoare pe care secția de presă și propagandă de la CC PCR știa să le înfigă zdravăn în calea oricui ajungea la mâna ei. Și cine n-a ajuns? Apusul crailor de Curtea Veche reprezintă, de mai bine de un deceniu, ambițiosul proiect de aducere pe ecran a operei lui Mateiu Caragiale. Înfrângându-și resentimentele etalate cu prudență, Veroiu a acceptat, la vremea respectivă, până și compania scenaristică a lui Ioan Grigorescu, doar-doar va izbuti, prin puterea de influență a acestuia, să primească „foc verde” (aprobări ideologice financiare) pentru realizarea filmului. Dacă n-a fost să fie atunci, minunea s-a produs acum. Rămâne un semn de întrebare (din păcate, esențial) atitudinea extrem de indulgentă pe care regizorul a manifestat-o față de scenariul inițial, construit după toate regulile de oportunitate, între timp abolite. Cu atât mai mult cu cât „Excelența sa, domnul ambasador Grigorescu” (cum l-a numit însuși Veroiu) a demonstrat disponibilitatea de a revedea și îmbunătăți unele dintre „păcatele tinereților” (vezi Ziua Z ajunsă, în compania lui S. Nicolaescu, Oglinda, precum și serialul documentar, absolut remarcabil, intitulat Spectacolul lumii).
Așa se face că rezultatul final al acestui considerabil efort arată foarte diferit nu în raport cu punctul de plecare dramaturgic, cât mai ales cu așteptările noastre, justificate având în vedere sursa literară originală și (de ce nu?) cu ceea ce era însuși autorul filmului înainte de exilul său deliberat. Tern și parcă obosit, corect până la conformism, enumerând sârguincios și limpede principalele momente ale cărții, filmul se constituie într-un material didactic extrem de util elevilor de liceu, reușind performanța de a satisface și rigorile de tip pudibond ale unei generații de profesori de română (aceiași care îi reproșaseră autorului de azi îndrăzneala, excesivă pentru ei, din cazul Adela). Nimic din aburul balcanic ce ajunge să constituie, în mod paradoxal, miezul operei literare; din lehamitea existențială a personajelor principale sau din sentimentul de zădărnicie mahmură, pendulând între comic, dramatic și grotesc pe care o emană, și azi, universul lui Mateiu Caragiale. Obosită și, parcă, resemnată în fața unui travaliu dezorientat, aproape toată echipa se străduiește mult și reușește prea puțin, Manierismul unor interpreți precum Ovidiu Iuliu Moldovan (în Pantazi) dar, mai ales, Mircea Albulescu (Pașadia), a căror îndelungă colaborare cu regizorul ajunge, iată, să epuizeze complet șansele oricărei înnoiri, se afișează cu o supărătoare pregnanță, nelăsând loc timidelor încercări ale unui Marius Bodochi (Cara) sau Ilinca Goia, de a izbuti un „altceva”, care să dinamizeze cât de cât monotonia multilateral dezvoltată. Până și acest actor, unic în peisajul interpretativ autohton, care este Răzvan Vasilescu ajunge ― forțat de împrejurări sau resemnat în fața evidenței constatate pe platoul de filmare ― să se întrebuințeze automat, la limita „emploi”-atului mărind astfel doza de regret și de jenă pe care am resimțit-o la vizionare. Nu că „nu se întâmplă nimic, domnule!” ― (acuză de spectator anonim, dezamăgit în gustul său popular), dar realmente ești copleșit de dimensiunea denotativă a întregului demers cinematografic. Până și imaginea (frumoasă, corectă, decorativă) rămâne rece și străină oricărei tentative de a lega nu doar atmosfera, dar însăși substanța Crailor. Terminând filmările, regizorul își anunță retragerea dintr-o carieră care, oricum ai lua-o, ar fi meritat un „punct” de o cu totul altă calitate. Păcat...
