Totul se plăteşte (2)

     Prin Totul se plăteşte — sau, mai bine zis, prin notele cu caracter de ge­neralitate pe care i le atribuiam în par­tea dintâi a cronicii seetalul cinema­tografic conceput de Eugen Barbu în colaborare cu Nicolae-Paul Mihail pare a-şi fi atins „autoclasicismul" .
     Până atunci, să cercetăm mai îndeaproa­pe “măruntaiele” acestui film — menit să ofere câteva, solide satisfacţii atât ce­lui venit pentru spectacolul deconectant al aventurii, cât şi celui interesat de subti­lul joc al luptei pentru putere. Vom ob­serva mai întâi — reflex direct al varietăţii de medii prin care filmul îşi poartă eroii — schimbările violente de atmosfe­ră: ceea ce face ca Totul se plăteşte să dea senzaţia unei superioare improvi­zaţii; de pe scena unui teatru al vre­mii în alcovul tenebroasei Agatha, din piaţa publică în subsolurile unei bănci, din separe-ul unei locante în vastele sa­loane ale unui bal domnesc, eroii trec cu dezinvoltura muschetarilor lui Dumas (văzuţi de Flaubert) — semn al unei vi­talităţi debordante, greu de întâlnit chiar înlăuntrul genului.
     În reconstituirea tuturor acestor medii, ca şi în dirijarea actorilor către persona­jele pe care le au de însufleţit, regi­zorul Mircea Moldovan aduce — cum spu­neam — calmul elegant şi bogata expe­rienţă a propriei personalităţi, exercitată în domenii atât de diferite cum ar fi co­media de limbaj şi de situaţii, drama de actualitate ori fresca istorică. Ceva din toate acestea: acuitatea privirii, forţa de a reînvia trecutul, o anume autoironie a personajelor, se reîntâlneşte în filmul de-acum — ce fructifică dezinvolt datele unei activităţi asupra căreia ar trebui să ne aplecăm cu mai multă atenţie.
     Regizorul care şi-a aflat în operatorul Ion Anton un colaborator de excepţie, şi-a conceput filmul din planuri mai lungi, respingând unghiurile „privilegiate”, adoptând, în felul acesta, neutralitatea ob­servatorului. E aici o anume detaşare de „materia primă” a filmului — ce nu exclude implicarea mai profundă : în sen­sul evenimentelor surprinse ori sugerate, nici utilizarea contrapunctului: dat de ad­mirabilele cascade al căror realizator şi interpret principal este Sobi Cseh.
     Pe linia aceleiaşi ţinute — care dă fil­mului (un plus de) stil şi personalitate poate fi luată în discuţie şi sceno­grafia (decoruri şi costume) semnată de Consutantin Simionescu: profesionist cu har, cunoscutul scenograf  a cărui activitate numără, de-acum, peste treizeci de ani şi încă şi mai multe filme — întreprinde, aici, un demers ce ţine în egală măsură de rigoare şi de fantezie, vădind o perfect strunită mobilitate creatoare.
     Desigur, toate acestea nu treceau în sem­nificaţie fără o viziune regizorală adecvată în măsură să-şi aproprie propu­nerile scenariului, prestaţiile celorlalţi realizatori şi, îndeosebi, remarcabilele pre­zenţe actoriceşti ale filmului... În rolurile principale, Florin Piersic şi Marga Barbu — cărora, pe parcursul ultimelor episoade, li s-a adăugat Sobi Cseh: un trio, deci — ce reuneşte personalităţi ex­trem de diferite, care au ca notă comună stiinţa de a-şi fi câştigat şi de a-şi menţine, de la film la film, statutul de ve­detă.
     Cu puţine accesorii ce ţin mai mult de vestimentaţie, care-i a epocii, dar cu multă „morgă" (care nu-i defel a acto­rului, cel „în civil”, ci aparţine personajului), Florin Piersic construieşte un erou ataşant — întru totul deschis simpatiilor marelui public (fără ca prin aceasta să-şi îndepărteze sufragiile celor exigenţi). Şi nu mi se pare elogiu mai mare — pen­tru tipul de actor (şi de personaj) pe care, cu atâta brio, îl ilustrează Florin Piersic — decât faptul că, pe stradă, puş­tii se joacă „de-a Mărgelatu".
     În rolul Agathei, Marga Barbu face una dintre acele „compoziţii invizibile” care înnobilează cartea de vizită a unui actor: demnitate şi rafinament sunt principalele caracteristici ale jocului actriţei, care s-a identificat până într-atât cu personajul încât îi imprimă adânc aceste trăsături — fapt pentru care şi ziceam că, în ciuda (de)căderii, o resurecţie a eroinei e oricând posibilă.
     Dintr-un fel de anexă a lui Mărgelatu, Buză-de-Iepure a ajuns un personaj iar „împingerea” sa în prim-plan se datorează deopotrivă partiturii oferite de scenariu (care i-a sesizat calităţile) şi interpretului însuşi (care a ştiut — sub o versată baghetă regizorală — să şi le pună în valoare). Sobi Cseh dezvăluie astfel o personalitate complexă, totalmente ataşată filmului şi căreia ar trebui, poate, să i se creeze prilejul de-a face mai mult.
     O plăcută surpriză — vădind ochiul ager al regizorului — e distribuirea lui Emil Hossu în rolul agentului vânzător de ţară. Pozitivul june prim al filmelor noastre de actualitate face aici un negativ utilizând — aparent — aceleaşi ingrediente cu precizarea care spune totul despre subtila inteligenţă a actorului că le pune semnul minus în faţă.
     Pe linia ştiută — adică în nota unui impecabil profesionalism — George Motoi, Ion Besoiu, Constantin Codrescu, Radu Dunăreanu.
     Un moment aparte: jocul de cărţi dintre Gonfalone şi Kiriazi ... George Constantin şi Mircea Albulescu, interpreţii celor două personaje (secundare, de altfel, şi cu roluri „de coloratură” în economia dra­mei) fac din această partidă admirabil scrisă şi pusă în scenă — unul dintre momentele de vârf ale filmului: jucând cum numai doi mari, foarte mari, actori şi numai în momentele lor cele mai bune pot juca. Chiar dacă admitem, prin reducere la absurd, că filmul n-are alte calităţi, totul se plăteşte prin această secvenţă.