Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Scrisori din tranșee


     Datorită spontaneității cu care un popor s-a ridicat, în sfârșit să-și apere drepturile, România a devenit un veritabil punct de atenție și cohorte de ziariști, zeci de echipe de filmare s-au îndreptat spre acest teatru revoluționar. Din punctul lor de vedere evenimentele petrecute au devenit „materie de senzațional” și revoluția populară a urcat vertiginos spre primele pagini ale cotidianelor lumii, și a trecut între primele știri ale televiziunilor de pe tot mapamondul, a dat naștere la interpretări diverse. Important mi se pare faptul că echipele care au venit într-o nebună goană după inedit, după terifiant, după excepțional, au fost obligate să parcurgă etapa umanizării, să se confunde cu revoluția noastră, să depășească faza de martor obiectiv, să existe alături de noi. Ei au devenit treptat reporteri revoluționari. Fiindcă acest popor nu-și apăra un orgoliu, nu era pe stradă dintr-un capriciu, revoluția era făcută din și cu disperare și în fața acestui tulburător spectacol, mai impresionant decât drama antică strigată într-un amfiteatru, reporterii au înțeles că ideea de om este general valabilă. Că lacrima este pretutindeni la fel de pură. Că această revoluție nu are vedete, ci martiri pur și simplu, sau simboluri. Lumea occidentală, sătulă de culisele spectacolelor, sătulă de cântăreți care se gândesc la Africa, la copii biafrezi, dedicând discuri și monumentale show-uri, lumea occidentală care a născut reporterul indiscret, avid de orice și calcând peste orice, agasând, furând imagini, gustând toate fructele oprite, ei bine, această lume occidentală s-a trezit în fața unei revolte condusă parcă de un suflu magic. Filmele făcute de americani și de cehi, cele două filme oferite și Televiziunii Române Libere, au demonstrat, pe lânga profesionalism și o maximă implicare. Doar câteva minute cu momente esențiale, emblematice aș spune, au fost suficiente pentru americani în relatarea unui discurs filmic, impecabil de altfel, ca să demonstreze cum a arătat revoluția, cum a arătat impresionanta adunare a unui popor care în câteva zile, doar câteva zile, și-a netezit un drum, un drum a demnității, un drum al bucuriei de a trăi liber. Filmul cehilor se adresa mai mult sufletelor, punând înaintea spectacolului trăirea interioară. Deși poate că reporterii veniseră în România să privească imparțial un eveniment, deși pe cartea lor de muncă în locul unor adrese scria „pretutindeni”, ei au înțeles imediat și cred că nu intuiția, ci emoția le-a dat această cheie, ei au înțeles irnediat că se află în fața unui popor pe care nu l-ar fi bănuit de o asemenea forță! Au înțeles că se aflau în fața unei frumuseți tragice care te obliga să îngenunchezi.
     Astfel cele două filme au devenit mari gesturi de umanism, iar aceste gesturi încep întotdeauna, dar absolut întotdeauna cu o întindere de mână. Și fiecare material filmat a devenit o scrisoare din tranșee. În loc de timbru, un copil înfășurat în steag, un copil hotărât să ia cu asalt tancurile, un copil care a fost născut să nu se bucure, să nu vadă, să nu cunoască și care, prin gestul lui și-a negat menirea. Acest timbru a făcut înconjurul lumii și lumea s-a oprit în loc mirată, contrariată, extaziată, înlăcrimată, s-a oprit și a înțeles că într-o țară uitată de Dumnezeu s-a înfăptuit ceva mai important chiar decât o revoluție, ceva mai puternic decât miile de strigăte și miile de morți, mai dureros decât un bocet la un mormânt comun, mai tulburător decât o cununie sub gloanțe... într-un loc anume privirea unui copil a căpătat lumină! Asta au înțeles cei care fuseseră amatori de senzațional, veniți să bombardeze cu știri, asta au înțeles politicienii și toți oamenii, asta au priceput deputații și papii, ziariștii și magnații. Și l-au numit miracol Uciderea pruncilor a fost ultima plată impusă unui popor pâna mai ieri orbit, dar nu orb.
     Iată de ce, aceste două filme, văzute, ca și atâtea materiale văzute și nevăzute înseamnă pentru noi daruri.
     Nici noi nu am rămas datori. Pentru că am schimbat oarecum meseria de reporter cu menirea și prin tot ce s-a întâmplat am înnobilat pe toți cei veniți într-o goană de senzațional. Bucureștiul a fost asaltat. Timișoara. Sibiu. Toată țara. A curs cerneală, au bătut telexurile, au invadat camerele video, s-au năpustit mașini și care de reportaj. Au venit să vadă, să înțeleagă, să prindă căldura evenimentului. Deodată, au rămas pe Ioc, telexurile au tăcut, aparatele s-au oprit, reporterii au lăsat capul în jos, pentru că o voce, o voce a nimănui și a fiecăruia a cerut să se tacă ― „Taci, a spus vocea, cineva suspină omenește!”
 
 
(Noul Cinema nr. 4/1990)

Tags: cronica de film, laurentiu damian, revolutie

Comments: