Premiera pariziană a Balanței a avut loc pe 16 septembrie. A fost un triumf. O atestă masivul dosar de presă conținând zeci de pagini de comentarii, toate elogioase, apărute în peste 30 de publicații, cotidiene, săptămânale, în reviste de cinema. Considerat marele nedreptățit al festivalului de la Cannes și unul dintre cele mai importante filme realizate în Europa de Est post comunistă, pelicula lui Lucian Pintilie este cea mai intens și profund comentată operă de referință a cinematografului românesc. Autorul însuși a fost intervievat la radio, T.V., în presă. Printre cele mal interesante interviuri se numără cele apărute în „Positif” și „Cahiers du cinéma”. Cel publicat în ultima revistă menționată (nr. 459, septembrie) conține un emoționant „credo” de cineast și o lucidă evaluare a propriei opere. Cităm câteva rânduri revelatoare:
„Am transpus, în mod abuziv, în universul teatral, o anume libertate a viziunii totale a cineastului. Am ales, în mod deliberat acest tip de impietate.
Nu există linie de demarcație precisă între aceste două forme de expresie care sunt teatrul și cinematograful, mi-am zis eu, și am impus în teatru «legea morală a cineastului». Reciproca este valabilă? Da, bineînțeles. Mișcările cinema—teatru și teatru—cinema au loc în mod firesc atunci când te eliberezi de crisparea inerentă oricărui «complex de specificitate».
Există, de altfel, o memorie teatrală foarte încărcată în filmele mele: locul închis (spațiul teatral în Reconstituirea), rolul major al dialogului în toate filmele mele cu excepția primului, Duminică la ora 6, mai pueril, mai «cinematografic»”.
„[...] Sunt convins că acest film îi va ajuta pe români să-și considere cu luciditate trecutul și să arunce o privire critică asupra propriului reflex. Chiar cu riscul de a roși uneori. Dealtfel, în chip de test, filmul a fost prezentat la un festival de tineret. Primirea a fost delirantă. Dacă n-aș avea convingerea că pot să ajut în mod decisiv la această schimbare a privirii României asupra ei n-aș mai rămâne acolo. Această transformare a privirii nu poate duce decât la schimbarea României”.
„[...] Cinematograful din Est, care a produs cel puțin tot atâtea capodopere cât cinematograful occidental, nu mai există ca școli naționale, ca structură de producție de la căderea zidului Berlinului. Cinematograful din Est nu mai subzistă decât grație unor personalități de excepție care au supraviețuit, Kieslowski de pildă, la care țin foarte mult.
Locul meu în acest cinema? Dumneavoastră trebuie să-I definiți; pentru mine totul e confuz și nu știu decât un singur lucru: nu ne vom regăsi decât în momentul în care noțiunile de „cinema din Est” și „cinema occidental” vor fi dispărut definitiv pentru a fi înlocuite cu cea de „cinema european”, în principal ca un concept de organizare și nu estetic”.
