Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Pozitiv și negativ


     Nu tot ce este caraghios e și fără importanță. Fiindcă urma să văd Năpasta, remarcabilul film făcut de Alexa Visarion după drama lui Caragiale, am recitit piesa și, de asemenea, o parte din comentariile scrise de-a lungul timpului despre opera „neasemuitului”, cum îl numește Șerban Cioculescu pe părintele mofturilor. Am reîntâlnit, cu acest prilej, o serie de observații și interpretări pe care altădată le considerasem doar caraghioase și le uitasem liniștit; ceea ce spiritul nostru percepe ca fiind ridicol pare, prin acest simplu fapt, lipsit de importanță și de aceea, probabil, bagatelizăm în fel și chip neconvenabilul. Un fleac! Un nimic! Un zero tăiat! ― cum se spunea odinioară în jargonul școlăresc, pe vremea când existau repetenți și corigenți. Un astfel de fleac mi se păruse a fi interpretarea Cetățeanului turmentat drept „personaj pozitiv”: singurul „pozitiv” printre atâția „negativi” și, de aceea, cu atât mai prețios. Bineînțeles că în realitate amețitul Cetățean este Ia fel ca toate celelalte personaje din „O scrisoare pierdută”, piesă în care Șerban Cioculescu văzuse cândva „diagnoza unui rău generalizat, cu specificitatea sa”. De unde, atunci, ideea unora de a face din Cetățeanul turmentat un „personaj pozitiv”? Dar este oare, interpretarea aceasta, o simplă, banală aberație? Nicidecum ea provine dintr-o anume estetică. Provine și mai ales o reprezintă; este aceeași estetică în virtutea căreia, de exemplu Lupul din „Capra cu trei iezi” a putut fi, socotit drept o imagine alegorică a chiaburului. Este adevărat însă că asemenea estetici trec, iar literatura rămâne; da, dar cu condiția să nu fi fost ilustrarea Ior fidelă. Altfel, odată cu trecerea la pasiv a unei astfel de estetici, devine recuzită și literatura care i-a fost credincioasă. Poate fi însă literatura cu adevărat fidelă unei estetici? Poate, desigur. Numai că în acest caz prin „estetică” înțelegem de fapt un șir de reguli privitoare la creație prin a căror urmare se obțin opere de artă având asigurată valoarea de însăși conformitatea lor cu normele stabilite. O astfeI de Estetică nu va fi altceva decât o „știință normativă”, cum zicea mai demult G. Călinescu, punând la dispoziția celor interesați „normele producerii capodoperei”. Le deprinzi, le aplici conștiincios — și capodopera e gata. Criticul n-ar mai avea altceva de făcut decât să vegheze la respectarea normelor; să fie încântat ori încruntat, după împrejurări. Deși, mai adăuga în derâdere G. Călinescu, imaginând cu falsă groază o bufonă catastrofă estetică, „dacă s-ar găsi norma capodoperei, atunci s-ar întâmpla un lucru înspăimântător, vrednic de laboratoarele vechilor alchimiști. S-ar produce o dezvoltare de apocalips, fiindcă arta însăși ar dispărea. Când am ști cum se face o poezie genială, toți am deveni mari poeți și arta s-ar preface în industrie”. Apocalipsul perfecțiunii! Și totuși răul ar fi încă mult mai mare: fiindcă normele, odată descoperite, ar fi inevitabil extinse și asupra operelor trecutului, multe dintre ele fiind găsite necorespunzătoare. Situație în care esteticianul (sau criticul) normativ are de ales: ori încearcă să anuleze printr-un procedeu oarecare, operele care îi sfidează regulile, ori le interpretează tendențios, mutilându-le spiritul și litera, pentru a le aduce Ia numitorul comun al esteticii Iui. Această a doua metodă e preferabilă, deoarece prezintă avantajul de a nu face abstracție de valorile consacrate (obstacol greu pentru esteticile normative) și de a utiliza totodată în folos propriu prestigiul lor istoric. Nu altfel s-a întâmplat cu opera lui Caragiale; dacă pentru unii esteticieni și critici normativi a părut „unilaterală”, deci necorespunzătoare normelor, și prin urmare, măcar parțial, condamnabilă, pentru alții s-a impus ca necesară descoperirea acelor elemente de natură să justifice o prețuire altfel suspectă, nemeritată. Și astfel s-a ajuns la interpretarea Cetățeanului turmentat drept un „personaj pozitiv”; „pozitiv” și aflat în opoziție, fie și una surdă, inaparentă, cu „negativii”. Deoarece, nu-i așa, mereu afumatul Cetățean e o victimă, un inocent, un îmbrobodit, un naiv sedus de mârșavii Cațavencu, Tipătescu et Comp.!
     Cititorul a recunoscut, de bună seamă aceste procedee: ele aparțin defunctei estetici dogmatice. Ni se par, astăzi. ridicole, și când le întâlnim ridicăm a nepăsare din umeri: nimicuri! Aceste „nimicuri” au fost însă cândva, lucruri foarte serioase și au influențat nu o singură dată hotărâtor mersul literaturii, lăsând urme adânci, imposibil de uitat sau de șters. Fiindcă datorită unor astfel de „nimicuri” și ideilor pe care Ie reprezentau una din marile direcții în care a a fost nevoit să se angajeze spiritul creator contemporan este tocmai recuperarea valorilor și a tradițiilor literaturii naționale: un proces încă în curs. În loc de a construi bizuindu-ne pe ele, am fost nevoiți, mai întâi, să Ie redescoperirn, să înlăturăm uitările vinovate și să restabilim ceea ce fusese deformat pentru a nu contrazice „normele”. Cât despre literatura scrisă în conformitate cu aceste norme, ce prevedeau până și proporția dintre „pozitivi” și „negativi”, astfel încât să nu fie cumva pusă Ia îndoială convenția despre realitate stabilită prin caz, ea rămâne dovada cea mai elocventă a incompatibilității dintre o asemenea „estetică” și creația artistică adevărată. Dincolo de împrejurarea că s-a perimat rapid, uneori a doua zi după ce fusese aclamată delirant, literatura pentru care nu existau decât două culori alb și negru, și-a vădit inaderența structurală Ia viață și realitate. A rămas, în consecință, numai o mărturie: a felului în care o estetică normativă poate îndepărta creația de existența reală. Un „exemplu negativ”: dacă am putut recupera în mare parte opera clasicilor, energiile risipite pentru compunerea de lucrări ilustrative au fost pentru totdeauna pierdute. Fiindcă înainte de a aduce personaje „pozitive” și „negative”, literatura aduce personaje vii, substanțiale, profunde prin omenescul lor, nicidecum prin ceea ce Ii se atribuie din afară, după canoanele schematice și convențiile ori prejudecățile privitoare la viață și realitate.
 
(România liberă, 7 decembrie 1982)

Tags: alexa visarion, cronica de film, i.l.caragiale, mircea iorgulescu, napasta film

Comments: