Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Poziţia mamei


     Două femei adulte stau de vorbă: una dintre ele, vădit tulburată, se confesează despre modul inimaginabil în care a ajuns să fie tratată de fiul ei. Violența limbajului este dublată de violența fizică, nefericita mamă poartă pe antebraț urmele felului în care a fost bruscată. O explicație posibilă (firește, acceptabilă) a ultimei crize ar ține de diferendul de opinie între mamă și fiu legat de prietena acestuia, de felul în care tânărul ar fi intrat în totalitate sub controlul ei.
     Sărbătorirea zilei de naștere a mamei ne dă trei informații prețioase: fiul nu găsește de cuviință să participe la eveniment; apartamentul familiei este somptuos și vorbește de la sine despre standingul ridicat al locatarilor; lista invitaților este spectaculos asezonată cu VIP-uri de primă mărime, din rândul cărora oamenii politici nu pot lipsi.
     Fiul provoacă un grav accident de mașină: omoară un copil într-o comună prin care trecea ca un bolid, cu circa 140 km/oră. Înainte ca mama și buna ei amică să se suie în mașină și să plece spre locul accidentului, rețeaua de prieteni este instantaneu activată, telefoanele încep să sune, se caută oamenii potriviți să intervină cât mai repede.
     Dacă, la un prim contact, la secția de Poliție din localitate, în tonul și comportamentul celor doi oameni în uniformă nu se întrevede geană de disponibilitate pentru eventuale abateri de la Regulament și Lege, cea de a doua întâlnire între mama „făptașului“ și cei doi „incoruptibili“, în aceeași secție de Poliție, elimină orice temere și orice îndoială că dosarul va fi lucrat cum trebuie și, ca de obicei, vinovat va fi scos mortul. Au trecut doar 45 de minute de la începutul proiecției, șarada este dezlegată, suspansul nu mai apasă greu asupra niciunuia dintre spectatori: pilele și corupția funcționează la parametri performanți în România.
     Ăsta ar fi filmul dacă Poziția copilului și-ar fi propus să descifreze până la capăt condițiile în care s-a produs teribilul accident și în care „poziția copilului“, a victimei, ar fi putut fi un subiect controversat în ancheta care se declanșează. Eroare, ambițiile autorilor filmului sunt altele. Titlul este la derută, „copilul“ care ni se propune ca temă de reflecție nu este victima de 14 ani, ci făptașul, tânărul aflat în conflict cu toată lumea: cu o mamă care pare să-l sufoce complet, mânată de o dragoste excesivă și necontrolată; cu un tată care-l dezgustă prin vocația de „cârpă“ pe care o probează cotidian; cu o iubită pe care o supune permanent calvarului unei neîncrederi morbide, comportament care și duce la compromiterea definitivă a relației. Toți sunt vinovați! În afara lui; un bărbat care nu este în stare să facă un pas singur, care este dependent vital până și în momente cruciale (vezi accidentul) de intervenția salvatoare a celor din jur, care hulește fără să știe să mulțumească, care jignește fără să fie în stare să rostească cuvântul „iertare“.
     Și totuși, nici cel de al doilea palier nu este suficient de consistent și de convingător ca să evidențieze sensul major unitar filmului. Cu voia sau fără voia scenariștilor – Răzvan Rădulescu și Călin Peter Netzer, mai inspirați sau mai irelevanți (secvența cu „martorul Laurențiu“, independent de prestația fără cusur a lui Vlad Ivanov, nu-și are rostul decât, eventual, ca un citat din Mungiu) -, personajul care se impune ca stâlp de rezistență al întregii narațiuni și în jurul căruia se coagulează toate celelalte întâmplări este cel al mamei: „Doamna Cornelia“, în interpretarea splendidă a Luminiței Gheorghiu. Ăsta e și motivul pentru care majoritatea comentariilor se focalizează asupra ei, asupra „profilului psihologic“ al unei mame care, vezi Doamne, își sufocă progenitura, împiedicându-i o evoluție liberă, sănătoasă.
Este sau nu este „Doamna Cornelia“ o mamă-iederă? Are vreun motiv să pledeze „vinovat“ pentru starea de moluscă în care se prezintă cei doi „bărbați“ din viața ei: soț și fiu? Ghilimelele în care i-am pus pe cei doi oferă implicit și răspunsul pe care-l dau la întrebarea care se pune. Cred că toate demersurile pe care le întreprinde, cu determinare, cu franchețe și cu tăria de a-și privi în ochi interlocutorii, nu au decât un singur beneficiar: familia ei. Nu există gest, replică sau secvență în care femeia acționează în propriu-i interes. De ce o face ea și nu-i lasă pe cei doi să se descurce singuri? De ce nu lasă viața să curgă în voia ei și să le dea lecțiile năucitoare, bulversante pe care, cu siguranță, le merită? Da, asta e o întrebare. Dar nu cred că poți, că e drept să acuzi un părinte care, în ultima clipă, trage de pe șine un fiu (indiferent de vârsta lui) peste care, în momentul următor, s-ar prăvăli năpasta.
     Și de aici discuția nu mai poate avea decât un singur subiect: Luminița Gheorghiu! Sigur, pentru spectatorii de teatru și de film, performanțele actoricești ale Luminiței Gheorghiu sunt o constantă pe care au aplaudat-o la fiecare apariție a artistei. Tocmai de asta cred că ce reușește în filmul lui Netzer este un lucru care merită reținut și comentat cu multă atenție.
Personajul este construit cu o minuție, cu o atenție la fiecare mișcare, la fiecare privire, la fiecare ton cum nu ți-e dat să vezi decât în galeria marilor actrițe ale lumii. Nicio pauză de respirație, niciun moment de absență. Nimic nu este decuplat de la o tensiune care crește natural și din fața căreia nu te poți sustrage. „Poziția copilului“ devine, tot mai subtil, dar tot mai puternic, „Poziția mamei“. A mamei care, așa cum l-a purtat în pântec, îl poartă acum în suflet și în inimă pe cel pe care, din iubire, trebuie să-l crească, să-l ocrotească. Cu orice preț. Nu cred că sunt elogii care i se pot aduce Luminiței Gheorghiu dincolo de care cineva ar îndrăzni să spună: „prea mult“. Evidențiez meritul lui Netzer, care a avut ochiul și inteligența artistică să vadă sub masca personajelor de „starea a III-a“, în care artista a tot fost distribuită până acum, bulgărele de aur care poate și merită pus să strălucească. Rezultatul depășește orice așteptare și creația Luminiței Gheorghiu mi se pare un triumf al talentului, al dăruirii și al sacrificiului pentru lucruri pe care mintea noastră nu le prea cuprinde.
     O distribuție de mâna întâi probează știința regizorului de a lucra cu actorul. Numele lui Natașa Raab, Ilinca Goia, Cerasela Iosifescu, Adrian Titieni, Florin Zamfirescu, Mimi Brănescu trebuie reținute cu prețuire și mulțumirile cuvenite. Pe „copilul“ Bogdan Dumitrache îl revăd după rolul din filmul Din dragoste, cu cele mai bune intenţii, al lui Adrian Sitaru și încerc un sentiment de temere legat de o cale prea lesne uzitată în creionarea personajului „nevrotic“: o atenție sporită în a evita repetiția ar fi binevenită.
     Nu pot să nu observ cu satisfacție afluența publicului în sălile în care rulează filmul și eternul ton encomiastic în care se întrec comentatorii, ori de câte ori „străinătatea“ ne pune pe creștet o coroniță de lauri. O întrebare fals naivă: care ar fi fost impactul general al filmului dacă nu ar fi venit cu ursulețul de aur în mână? Nu știu cum s-ar putea încerca experimentul, dar cred că ar merita făcut...
 
 
(Revista 22, 09.04.2013)

Tags: calin peter netzer, cronica de film, pozitia copilului, radu f alexandru

Comments: