„Să ne cumpărăm cămile!”
Ultima oară l-am văzut acum vreo 13 ani. Avea necazuri cu ultimul film, Lovind o pasăre de pradă, dar nu dramatiza defel situația. își păstra calmul și umorul „scăzut”, de ardelean. Tocmai devenise tată și acela părea să fie lucrul cel mai important pe lume, la ora aceea. După ce fusese cotat drept un mare operator — filmele Nunta de piatră, Duhul aurului, Zidul, datorau mult din faima câștigată imaginii create de el — se apucase de regie și chiar se dovedise a fi un artist cu viziune foarte personală. Asociația Cineaștilor îi răsplătise primele trei filme cu Premiul de regie, imaginea lui în mica noastră lume de „cineaiști”, vorba cuiva, trăgea tot mai mult spre celebritate, dar el rămânea „Demi”. Prietenos, cald, afectuos, calm, cu un mic zâmbet mucalit în privire și o veșnică mirare de copil dezarmat în fața trăznăilor oamenilor mari. O falsă mirare, desigur, pentru că rar am întâlnit persoană mai lucid-analitică decât el. După ce a emigrat, nu s-a mai putut vorbi despre filmele lui. La mare nevoie se cita titlul fără numele regizorului. L-am regăsit, în octombrie trecut, ca Președinte al Festivalului Internațional de scurt metraj DaKINO. Neschimbat. Același Demi, prietenos, mucalit și...mirat. De astă dată însă, mirarea părea reală, avea, oricum, obiect precis, mărturisit „ex abrupto”, din primul moment al revederii: „Nu înțeleg de ce sunteți atât de încrâncenați. Și dezbinați. Nu mă așteptam să vă găsesc așa!” I-am propus să stăm de vorbă pe îndelete — ceea ce și facem acum, chiar în ziua plecării lui spre Australia cea — bănuiesc! — neîncrâncenată. Vreau să știu dacă între timp s-a mai dumirit. Presupun că a stat de vorbă cu foști colegi și prieteni. Poate „I-au luminat”.
Am înțeles că nu sunt bani — sau sunt foarte puțini. Dar tot nu înțeleg de ce lipsa banilor trebuie să ducă la asemenea înverșunări. Cred că nu s-a putut crea o relație — să zicem — mai diplomatică, între cei implicați direct și cei „rămași pe-afară”. Nu s-a putut găsi o formă care să deschidă accesul la film mai multor regizori. Nu știu! Ce văd, este o luptă care nu se poartă numai între generații — tinerii, împotriva consacraților — ci chiar în cadrul aceleiași generații. Eu am avut șansa ca în acești ani să mă eliberez de eventualele mici „puncte negative” pe care le-aș fi putut atribui unora sau altora, așa că, venind acasă, am avut chiar plăcerea nebună să împart aceeași bucurie cu toată lumea. Dar am simțit că dincolo de această bucurie spontană a reîntâlnirii, există o serie de lucruri mai amare, mai dure și mai greu de explicat. Repet: știu că e greu. Știam și înainte, dar acum am aflat „la fața locului”. După mine, însă, greutățile trebuie să unească, nu să dezbine. Și la noi chiar așa s-a întâmplat. Adu-ți aminte cum a fost la inundații. Sau la cutremur. Eram toți, acolo, într-o nevoie de participare care nu cerea nici o explicație! În Australia am văzut imagini de la Revoluție. Erați toți, acolo, grămadă, împreună. La marile catastrofe oamenii s-au adunat. Nu au mai contat micile sau marile neînțelegeri personale, a contat gestul total, prezența împreună. Acea idee de „trebuie să facem ceva”! împreună nu funcționează acum când cinematografia se află într-un moment de catastrofă. Nu înțeleg de ce.
Tocmai se încearcă un astfel de „ceva”: reorganizarea Cinematografiei. Până să apară interviul nostru, ea va funcționa. Cum ți se pare acum, în stadiul de propunere?
Cred că este o bună soluție de moment, care poate rezolva problemele de moment. Dar aici e vorba de ceva mai mult decât „probleme de moment”. Aici e vorba că a existat o societate care și-a avut o cinematografie, cu o anume poziție față de acea societate. Acum se creează o altă societate, deci e nevoie de o nouă cinematografie. Asta nu înseamnă să fie îndepărtată „vechea gardă”! Sunt sigur că o cinematografie solidă, sănătoasă va ști să-și păstreze valorile consacrate, fără ca asta să însemne „o prelungire a vechii cinematografii”. Ar fi ca și cum regizorii buni de aici ar fi duși într-o altă țară și puși să se confrunte cu mulți regizori tineri, cu autoritate și credibilitate artistică. Nu ar fi o provocare minunată și pentru unii și pentru alții? Aici, însă, tinerii nu au autoritate artistică. Nu au cum s-o aibă, atâta vreme cât nu li se dă șansa s-o obțină. Ceea ce cred eu că ar fi necesar este o strategie de durată — să zicem zece ani — timp în care să se încerce o uniune de păreri și de interese între toate generațiile și în cadrul acelorași generații. Talentele nu se pot manifesta atâta vreme cât nu sunt create oportunități. Dacă s-ar face 20-30 de filme pe an, ar exista măcar impresia că sunt șanse pentru toată lumea. Tinerii chiar cred că ar avea și ei o șansă. Fără șansa asta însă, ei se cufundă într-o stare de apatie care le diminuează și valoarea pe care o au în mod natural: tinerețea și energia lor.
Practic, ce crezi că ar trebui făcut? De către cine?
Ar trebui să existe o inițiativă din partea autorităților. De pildă, să se decidă că toți tinerii până în treizeci de ani, să zicem, care vor să devină cineaști, trebuie să treacă prin acest „filtru”: să demonstreze că au talent și sunt interesați să facă această meserie nu doar pentru un câștig de moment, ci pentru a deveni profesioniști. Meseria de regizor s-a schimbat, a evoluat, s-a adaptat noilor condiții de viață din lumea filmului. Un regizor, azi, pe Iângă talent artistic trebuie să aibă și talentul de a răzbi. Tinerii trebuie lăsați să se zbată, să se lupte pentru locul lor sub soare. În timp, asta ar opera o „selecție naturală” care ar duce, tot în timp, la o cinematografie sănătoasă. Poate sună ciudat ideea mea de durată...
De sunat sună bine. Problema e că filmul se face și cu bani. Nu știu cum stau lucrurile în Australia. Câte filme se fac și cu ce bani?
Nu știu exact câte filme se fac. Foarte multe. Și multe pentru televiziune. Mulți tineri se autofinanțează ― filme cu buget mic, pe video, care se și vând. Interesant este că există în jur de 20 de festivaluri cu profiluri diferite, pentru tineri, iar dacă ești afiliat la un Festival, ți se dă un cupon cu care obții diferite facilități — de la fabrici de peliculă sau de aparatură de film. Bani nu sunt nici acolo. Finanțarea de la Guvern este rezervată tinerilor sub 35 de ani — și se țipă că e discriminare! — dar în fiecare an, aproape, există 20 de debutanți. Factorul risc e foarte mare, așa că finanțarea nu depășește un milion de dolari — ceea ce acolo înseamnă foarte puțin, dar posibil. Dacă ai avut succes cu acel prim film, e perfect. Te cheamă cu bani. Dacă nu, la revedere! Nimeni nu-ți mai dă al doilea film. Există o armată de oameni care au făcut un singur film la viața lor, dar printre ei sunt câțiva care la ora actuală „se bat” prin festivaluri. Mi se pare selecția cea mai corectă. Eu îmi dau seama că aici problema banilor e mai mare decât în Australia, dar cred că atâta vreme cât nu există încredere în rolul și menirea cinematografiei, nimeni nu se va grăbi să investească într-un film. Deci, e un cerc vicios. Pe de altă parte, dacă nu se va genera acest elan colectiv, indivizii nu vor putea să-și proclame succesul. Undeva trebuie rupt cercul... Sigur, poate că eu vorbesc în necunoștință de cauză — sau în puțină cunoștință de cauză. Probabil dacă m-aș implica, aș face aceleași greșeli pe care le fac cei care sunt deja implicați.
Ai fi putut fi implicat. De ce ai plecat? În '84 făcuseși Piciul.
Așa este. Dar imediat după aceea mi se spusese limpede că n-o să mai fac film niciodată. Pe de altă parte, Erika, soția mea, era într-o situație dificilă, emisiunea în limba maghiară de la televiziune, unde ea lucrase, se desființase, își găsise un loc la Radio, dar și acolo se trăia sub amenințarea epurărilor. Și mai era și copilul. Ce viitor îl aștepta, în situația noastră? Șase luni noi am trăit din croitorie. Făceam lucruri pentru Fondul Plastic... și atunci am înțeles că s-a terminat. Plecarea a fost un fel de vot împotriva unei condiții pe care n-o puteam schimba. Dificultatea mare nu a fost atât a plecării în sine, cât a faptului că a trebuit să acceptăm că tot trecutul nostru s-a dus. Absolut tot ce însemna bunăstarea noastră sufletească, simpatiile, satisfacțiile, aprecierile — tot ce ne-a ținut în viață, de fapt. Am tras linie și s-a terminat. Asta a fost tare greu.
De ce Australia?
Australia a fost rezultatul refuzului altor țări. Primul a venit din Canada. America am refuzat-o noi, ca să zic așa, — nu era chiar modelul spre care am fi tins pentru educația copilului nostru. Și, la urma urmei, noi n-am vrut să rămânem pe-aproape de graniță ca să putem veni oricând cu Mercedesul nostru. Noi am vrut să plecăm de tot. Așa că am plecat cât s-a putut de departe și într-o lume cu totul alta, în care s-a întâmplat să avem chiar satisfacția unor trăiri foarte puternice. La un moment dat, am realizat că valorile noastre nu sunt de lepădat. Am găsit bunăvoință, înțelegere și o prietenie extraordinară din partea acelor oameni — noi, în viața noastră — și atunci ne-am spus că avem chiar o datorie față de ei, să le dovedim că reprezentăm valori. Pentru mine, prioritatea a fost să descopăr lumea în care trăiesc. Să devin parte din ea.
Nu te-ai mai putea întoarce, presupun. Nici cât să faci un film?
M-aș întoarce pentru perioade scurte, atât cât să-mi întrețin iluzia existenței acelor afecțiuni pe care eu, plecând, nu le-am abandonat, dar le-am rupt din mine. Afecțiuni față de oameni, față de locuri, față de viața de zi cu zi, prozaică, pe bucățele, dar care, în întregul ei, creează un văl extraordinar care devine o adevărată hrană sufletească. De fapt, acolo n-am simțit nici o clipă că am renunțat la lumea de aici. Am cultivat-o, am alimentat-o, am „urmărit-o”, am recreat-o — într-un fel de realitate virtuală. Poate de aici și mirarea mea și neputința de a înțelege de ce realitatea de aici nu corespunde așteptărilor mele... Film aș vrea să fac, sigur. Chiar și în România. Dar nu oricum. Ar trebui să simt că sunt omul potrivit la filmul potrivit. Nu vreau nici favoruri, nici lucruri întâmplătoare. Am depășit faza în care voiam să fac film, cu orice preț. și, oricum, durerea de a nu face film acolo, nu mai ocupă locul pe care îl ocupa aici. Nu mai pot spune, ca pe vremuri, că modalitatea mea de a respira este filmul. Dorința de a face film însă a rămas. Uite, acum trăiesc o experiență foarte interesantă: lucrez, ca operator, cu o regizoare foarte tânără, Valérie Queva, inteligentă, plină de har, o admir, iar ea îmi apreciază calitățile de operator și este o experiență care îmi amintește de începuturile mele, ca operator, alături de Dan Pița și Mircea Veroiu, la Nunta de piatră. Este același dialog perfect și același respect față de profesie și aceeași încredere reciprocă.
Demi, ai fost Președintele Juriului Festivalului DaKINO. Două vorbe.
Mi se pare un lucru extraordinar. Mă întreb dacă are suportul pe care îl merită.Nu cred. și uite, à propos de regizorii tineri! Am regretat enorm absența studenților din concurs. Era un prilej atât de bun să fie văzuți! Să se confrunte. Mă rog, altă mirare... ÎI admir pe Dan Chișu pentru tenacitatea cu care își ține în viață Festivalul și dincolo de admirație nu mai e decât dorința mea de a-I vedea mergând mai departe. Eu, conform Regulamentului, n-am să mai pot veni ca invitat. Dar am să fac tot posibilul să vin să-I văd crescând, și toate nemulțumirile din jurul lui, uitate. Așa cum eu însumi, odată întors acasă, am să uit tot ce mi s-a părut neplăcut. Nu vreau să iau cu mine decât întâmplările și întâlnirile plăcute. Har Domnului, au fost destule!
Sună frumos ca final. Prea frumos, poate. Demi, ce să-ți doresc?
...Uite, am auzit zilele trecute o anecdotă care mi s-a părut că reprezintă chintesența celor întâlnite de mine, aici. Un fiu merge cu tatăl său la un târg de cămile, prețul e foarte bun, doar un dolar cămila, fiul se roagă să-i cumpere și lui una, tatăl spune: „Nu!” În anul următor, în același târg, o cămilă costă 50 de dolari și tatăl spune: „Am să cumpăr zece cămile”. „Nu te înțeleg ― spune fiul ― acum an an n-ai vrut să-mi iei o cămilă cu un dolar și când costă 50, cumperi zece!” La care tatăl răspunde: Fiule, acum un an nu aveam nici un dolar”! Dorește-mi să ne revedem curând și să ne cumpărăm cămilele la un preț bun...
