Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Poliţist, dubitativ


     Filmul lui Corneliu Porumboiu se bazează pe o intuiţie fundamentală, şi anume că, adeseori, cuvintele decid totul. În romanul lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni”, confuzia pe care o stârnea cuvântul "ordonanţă" dintr-o nefericită scrisoare, determina destinul unui om, filozoful Victor Petrini executând ani grei de închisoare pe baza unei confuzii într-o lectură tendenţioasă. În contextul regimurilor dictatoriale cuvintele sunt supuse unor razii ca şi oamenii, sensurile lor sunt distorsionate, sunt negociate în funcţie de o valoare de întrebuinţare ideologică, unele devin cuvinte tabu, altele sunt transformate în instrumente punitive. Titlul indică o astfel de distorsiune, schimbarea eronată a valorii gramaticale subliniază o preocupare esenţială în film, cuvintele cântăresc soarta unui om şi radiografiază un examen de conştiinţă. Înainte de a deveni act şi ulterior sentinţă, operaţiunea pe care o pregăteşte tânărul poliţist se loveşte de cuvinte şi conţinuturile lor. În schema lui Ferdinand de Saussure, dincolo de semnificant şi semnificat exista o a treia dimensiune, o dimensiune pe care cu o intuiţie remarcabilă lingvistul o sesiza ca zonă a indecidabilelor: arbitrariul semnului lingvistic. Lumea lui Cristi (Dragoş Bucur) şi a şefului său Anghelache (Vlad Ivanov) este guvernată de o ordine prestabilită, de o disciplină care-l recomandă pe profesionist faţă în faţă cu litera legii. Poliţistului i s-a încredinţat un caz minor, un caz de consum de droguri în rândurile adolescenţilor, un tânăr liceean fiind turnat de prietenul său cel mai bun (Radu Costin) ceea ce ridică la un alt nivel o altă problemă de conştiinţă. Din când în când, cei doi mai trag un joint, în spatele oricărui consumator se ascunde însă dealer-ul şi reţeaua de distribuţie. Cristi nu este interesat să-l prindă pe acest adolescent care trăieşte în mijlocul unei familii echilibrate şi pentru care gestul are probabil semnificaţia unei emancipări juvenile de sub o tutelă cutumiar înregistrată ca opresivă, chiar dacă este sau nu cu adevărat. Organizarea unui flagrant ar rezolva punctual cazul şi ar trimite un tânăr, devenit între timp major, la puşcărie pentru cel puţin trei ani şi jumătate. Procurorul cu care lucrează la caz evocă cinic posibilitatea ca în cazul în care părintele responsabil are suficient „caşcaval”, tânărul să-i obţină cu suspendare. Cristi simte că această miză este una eronată, ea nu rezolvă nimic, pedeapsa va distruge viaţa tânărului, îl va proiecta într-un infern alături de autentici infractori, îl va modifica fundamental. În termenii vechi şi eterni ai moralei este vorba despre un caz de conştiinţă la un poliţist care nu reprezintă cine ştie ce în ordinea ierarhică, dar care judecă dincolo de conformismul legislativ şi comoditatea unei rezolvări facile. Surprinde în primul rând, faptul că acest poliţist judecă lucrurile într-un context mai larg, vizita în luna de miere a unui oraş precum Praga îi dezvăluie faptul că adolescenţi asemeni celui filat de el consumă droguri uşoare pe care legislaţia le permite. Gradul de toleranţă de acolo îl face să concluzioneze că legislaţia românească s-ar putea schimba în scurt timp şi atunci pedeapsa aplicată tânărului ar deveni caducă. În mod clar, regizorul ne desparte de o tipologie utilizată până la saturaţie şi a cărei încununare o reprezintă Garcea, poliţistul care uneşte imbecilitatea cu poltroneria într-o formulă memorabilă, amuzant de tristă. În acest caz, nu este vorba de „poliţist, imbecil”, ci de un tânăr profesionist cu un orizont cultural limitat, dar cu o inteligenţă nativă, vie, posedând un cod moral. Nu toţi colegii îi seamănă, Nelu (Ioan Stoica), colegul de birou mai vârstnic, a jucat pe cartea obedienţei faţă de şef, permanent timorat de iminenţa întâlnirii cu acesta la şedinţele de la care colegul lui lipseşte repetat. Este aici un reflex de revoltă? Este Cristi un om antisistem, un răzvrătit, un incoruptibil? În mod sigur nu. Însă el nu mai este nici doar o marotă în filmul lui Porumboiu, niciunul din aceşti poliţişti nu frizează ridicolul, nu reclamă tâmpenia absolută. De la bun început, tânărul poliţist demonstrează că ştie să facă să meargă toate rotiţele sistemului mai scrâşnit uneori sau mai rapid alteori, pentru a obţine rezultatul dorit. Îşi redactează minuţios raportul la capătul fiecărei zile, munca sa este una care necesită răbdare, cu reversul ei, monotonia. Dacă Porumboiu s-ar limita la consemnarea cazului de conştiinţă şi la analiza dreptăţii şi adevărului în raport cu sistemul opresiv ne-am situa în datele atâtor filme de gen fiecare cu virtuţile lui unde eroul chiar învins subliniază demnitatea unui caracter. Însă regizorul nu este interesat de povestea clasică, nici de consemnarea documentată a unei realităţi recognoscibile într-o Românie a eternei şi fascinantei tranziţii de la comuna primitivă la o societate democratică cu profil european. Regizorul ne face atenţi la cuvinte, cuvintele care sunt un material întrebuinţat cu parcimonie în film, pentru că dacă există regizori ai hiperbolei şi parabolei, Porumboiu în mod cert este unul al litotei. Cuvintele organizează realitatea, ele nu au consistenţă, însă, paradoxal, modelează relieful existenţei şi nu este vorba de o filozofie de doi bani, deşi de la ceva similar porneşte totul, ci de realitatea care devine prin cuvinte. Poliţistul este un om al concretului, astfel încât prima ciocnire cu cuvintele survine ca urmare a unei discuţii în doi peri cu soţia, Anca (Irina Săulescu), profesoară de limba română şi care ascultă unul dintre hiturile de odinioară ale Mirabelei Dauer. Cântecul nu emite pretenţii filozofice, el oferă ca majoritatea poncife sentimentale îmbrăcate în câteva metafore uzuale, material din care se fabrică retorica erotică uşor desuetă a unei alte generaţii. De altfel, cum şi mărturiseşte, tânăra nu este interesată de cuvinte şi numai curiozitatea soţului agasat o determină să-i ofere o explicaţie filologică, o lecţie sumară de poietică. Logica poeziei sfidează cum se ştie pe aceea a limbajului cotidian care apelează cel mai adesea la sensul denotativ al cuvintelor. Numai că metaforele întrebuinţate în partitura melodra­matică, recuperate într-o cheie simbolică, dezvăluie un orizont interpretativ pe care poliţistul interesat de concret îl găseşte stupid, inutil. Este poezia stupidă în general? Depinde de unghiul din care o priveşti, pentru cel concretist al poliţistului lucrurile stau simplu, în câteva zile, foarte puţine, va trebui să organizeze un flagrant care va nenoroci viaţa unui adolescent, şansa sa se joacă în zona evidenţelor, dar şi a posibilităţilor de a deturna atenţia de la el, către o serie de potenţiali infractori. Cuvintele cântecului scapă de sub incidenţa situaţiei concrete, au o frivolitate intolerabilă, însă nu cântăresc în niciun caz în ciuda melodramaticei situaţii dramatice. Confruntarea finală ne aduce faţă în faţă un admirabil păpuşar al cuvintelor, un "dialectician", şeful de poliţie, Anghelache, şi subalternii săi, Cristi şi nea Nelu. Cristi refuză flagrantul, iar reacţia şefului nu este cum ne-am aştepta, virulentă, jocul lui se desfăşoară pe un plan superior, cel al filozofiei limbajului, cazul de conştiinţă se cere transferat în plan lingvistic, legea este înlocuită de maieutică, totul având ca suport Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Definiţia de dicţionar reprezintă punctul de plecare al confruntării, Nelu transcrie pe tablă definiţia conştiinţei pe care o oferă Cristi, ca fapt de a nu fi pus în situaţia de a regreta o decizie. Această definiţie minimală a conştiinţei ascunde o problemă cu mult mai serioasă, aceea a cauţionării răului camuflat în actul de interpretare devenit act de justiţie. Înainte de a fi condamnaţi, vom asista la judecata cuvintelor, iar tânărul poliţist este silit să constate subiectivitatea poziţiei sale, legea morală situându-se în afara legii statului, singura operativă pentru căpitanului cu nume angelic care cântăreşte filozofic sufletele subalternilor săi. Este vorba de constrângerile radicale ale unei Fiat justitia, et pereat mundus? Nicidecum, este vorba de relaţia cuvintelor cu puterea. În faţa tânărului poliţist se află un magister ludi, un dialectician, trimiterea numaidecât la comunism care asigură reperul primar nu este obligatorie, aici aveam de-a face cu avataruri de la cele kafkiene la cele ale lui Hermann Broch sau Milan Kundera sau Marin Preda. Puterea devine prin cuvinte, definiţia pe care poliţistul o dă conştiinţei sale nu respectă litera legii, ea reprezintă un bun simţ cutumiar care comandă moderaţie şi nu relativizare, care sesizează dimensiunea umană, iregularul fiecărui caz în parte şi nu duritatea de cristal a postulatului justiţiar, ea ia în calcul contextul şi o altă serie de posibilităţi şi nu elimină din actul de justiţie factorul uman. Cuvintele, învaţă acest tânăr poliţist, silit să citească până la capăt articole întregi de dicţionar, servesc puterea ori de câte ori puterea apelează la ele. Dialectica constituie aici un instrument prin care paradoxurile sunt administrate în favoarea radicalismului actului de justiţie. Superiorul îi „demonstrează” subordonatului său că, înainte de a fi reduşi la neant, cuvintele sunt cele care condamnă, sunt cele care fac să dispară datele conţinutului uman în raport cu puterea. Abia după această demonstraţie i se lasă tânărului posibilitatea unei alegeri, posibilitatea de a demisiona sau de a se supune acestui logos spermatikos. Corneliu Porumboiu a reuşit să suprapună momentul trăit momen­tului filmic, regizorul întreţine iluzia pe mari porţiuni că participi în timp real la ceea ce vezi. În anticamera şefului, poliţistul este pus să aştepte 5 minute şi 5 minute camera îl fixează pe Cristi. Când mănâncă, camera îl asistă fără grabă, cu sonorul asigurat de şlagărul miorlăitor al Mirabelei Dauer. Poliţistul îşi învârte furculiţa în farfurie, înghite cu noduri fiecare dumicat odată cu muzica soporifică şi ai sentimentul unei pre­siuni enorme care-l co­coşează. Există o ten­siune incredibilă obţi­nută din aliajul dintre banal, mediocritatea fiecărei zile şi urâţenia cartierelor unui oraş cenuşiu. În film nu se întâmplă mai nimic, iar când se întâmplă cu­vintele preiau con­trolul. La final aveam schema or­ganizării flagrantului precisă ca o formulă ma­te­matică pentru că la atât a fost redus des­tinul adolescentului fumător ocazional de haşiş. La o schemă pe tablă. Fără cuvinte.
 

 
(România literară, nr. 26 / 2009)

Tags: angelo mitchievici, corneliu porumboiu, cronica de film, politist, adjectiv

Comments: