Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Pentru patrie” – cronică de film


     Era o realitate: faptul de grandoare istorică petrecut la 1877 care a însemnat şi consemnat naşterea României moderne, aştepta — cu răbdare parcă şi nebănuite resurse revelatoare — ziua în care îşi va redeschide cu generozitate hronicul. A trecut un secol. E mult? E puţin? Depinde din ce unghi vom privi acest capitol de istorie. Pentru noi a fost un secol galo­pant. Nu ne-au lipsit nici evenimentele, nici încercările, n-am stat nici la umbră şi răcoare, nici la gura sobei şi la tihnă. Le-am luat în piept pe toate şi din lupta cu toate am devenit ceea ce suntem. Şi când privim înainte, strângem în această privire energia întregului nostru trecut, care ne asigură o traiectorie lungă şi o direcţie certă.
     Centenarul putea fi o aducere aminte duioasă, Peneş Curcanul rămânând o poe­zie ocazională, de festivităţi şcolare, gor­nistul regimentului o statuetă de bronz încremenită lângă călimară pe un birou de notar. Faptele de vitejie de atunci nu mai au martorii oculari care să le relateze — fără ştiinţă oratoricească poate, dar cu o nesfârşită autenticitate. Dar filele istoriei sunt o sursă care pot fertiliza spiritul, pot alimenta inspiraţia şi mai ales, care cer să li se dezvăluie acele aspecte asupra cărora nu s-au oprit încă îndeajuns urma­şii celor de la 1877. S-au scris studii, to­muri în proză şi în vers. Recentul serial al televiziunii a străbătut cancelariile şi câmpurile de bătălie de la 1877 şi a fost urmărit de milioane de spectatori. Pen­tru patrie, filmul lui Sergiu Nicolaescu, reia cărările gloriei noastre de atunci, cu un singur gând: să privească războiul de la ’77 din unghiul celui care a văzut în acest război gestul vital de emancipare a noastră, ca naţie şi ca ţară: poporul. Poporul care a simţit cum se apleacă cumpăna vremii, care a dorit — ştiind ce preţ şi ce sacrificiu i se vor cere — Neatâr­narea.
     Filmul lui Sergiu Nicolaescu se mută repede din zona vorbei în cea a faptei, din cancelarii pe terenul de luptă, pe câmpurile de bătălie. El este o cronică a campaniei, un fel de jurnal de front ai războiului de la 1877. Un film artistic care preia tonul şi argumentele reportajului. Notaţia este scurtă, succintă, faptul adia­cent este prins din viteză, surprins mai degrabă, subiectul este războiul, dar obiectivul de prim ordin este omul. Fil­mul, de altfel, pune în evidenţă discre­panţele sociale, structura inechitabilă a societăţii vremii, speranţa puternic afir­mată de ţăranii ostaşi într-o mai dreaptă aşezare a treburilor cu preţul sacrificiilor consimţite de ei. Acţiunea prevalează de­sigur, dar nicio clipă nu este dat uitării şi nu este minimalizat cel ce o întreprin­de. Aşa încât, fiecare scenă de încordare, fiecare scenă care presupune ample des­făşurări, care a solicitat enorme energii de montare, este întretăiată —parcă spre a fixa un memento —de câte o scăpărare de privire care introduce un element, un rapel uman şi de omenie: fie că este vorba de o abia înfiripată poveste de dragoste între un ofiţer şi o infirmieră, fie, mai ales, că este vorba de patetica solidaritate din­tre fraţii pe care războiul nu i-a putut des­părţi (sora deghizându-se în gornist ca să nu-şi părăsească fratele nici pe front). Scenele de bivuac în care apare firea ţă­ranului, hazul, întelepciunea, infinita lui capacitate de a îndura şi birui, contra­punctează scenele dinamice ale bătăliilor pentru ca apoi goarna să cheme iarăşi şi iarăşi nimeni să nu cârtească la asaltul redutei şi parcă al istoriei sau al soartei. Nu se uită — deşi nu se insista decâr atât cât este necesar, ca să se ştie -- că în acest timp de restrişte şi de lupta, când ostaşul suferea şi murea, existau la comandament unii care se devorau şi-şi consumau puţina lor energie în scopul unor victorii personale şi a unor ambiţii de parvenire.
     Dar iaraşi, pentru că lupta nu aşteaptă (şi acţiunea îşi are legile ei pe care Ser­giu Nicolaescu nu le ignoră), toate aceste notaţii rămân doar elemente de sugestie, ca şi când realizatorul ar vrea să spună despre ele: cândva o să fie nevoie să re­venim asupra lor.
     Filmul de care ne ocupăm are o fac­tură, e drept, mai puţin obişnuită: el nu condensează, nici nu escamotează unele momente la care eventual ar fi putut re­nunţa, nu practică propriu-zis un stil na­rativ legat obsesiv de numărul de minute reglementare ale oricărui film (ca să ne exprimăm milităreşte). El se lasă dus de subiect cu preocuparea de a spune to­tul despre toate momentele importante din această campanie de răscruce a unei istorii. Omisiunea — pare a spune regizo­rul —ar fi o ireverenţă. De aici, lungimea filmului. Un compromis ar trebui găsit totuşi, pentru că şi filmul îşi are legile lui, şi, ca orice legi, sunt obligatorii. Fil­mul, privit cu toată atenţia, îţi dezvăluie o structură clară a două părţi compo­nente: prima — este mai expozitivă şi, după mine, prea lungă pentru elementele pe care ni le furnizează pentru a fi repere ale naraţiunii, şi o a doua parte, care în­mănunchează mult mai dramatic, cu o tensiune mai controlată, mai bine grada­tă, lupta, insuccesul de moment, reveni­rea la luptă, încordarea şi apogeul ei. Cred, aşadar, că filmul ar fi putut să fie şi mai nervos (deci şi mai uşor de recep­tat) printr-o intervenţie mai fermă în montaj.
     O asemenea realizare presupunea, în special, existenţa unui spirit de echipă al realizatorilor, un spirit de echipă care să ducă la bun sfârşit o atât de temerară ini­ţiativă, într-un timp atât de scurt (de altfel aceasta este o performanţă a regizorului). Acest spirit şi această echipă au existat şi fără ele filmul nu s-ar fi făcut. El a existat şi la operatorii — Nicolae Girardi, Alexandru David, Mircea Mladin — şi la decoratori şi costumieri — Dodu Bălă­şoiu, Mara Cuculaş, Hortensia Georges­cu —şi la tehnicieni —inginerul de sunet A. Salamanian. Trebuie pusă în evidenţă mai ales valoroasa contribuţie a actorilor noştri de primă linie, a căror prezenţă e vitală: Amza Pellea, George Constantin, Mircea Albulescu, Ilarion Ciobanu, Ser­giu Nicolaescu, Silviu Stănculescu, Colea Răutu, George Mihăiţă, Ileana Popovici, Emil Hossu. Filmul nostru de altfel dato­rează enorm actorilor săi, care nu de pu­ţine ori au impus o peliculă prin însăşi existenţa lor pe generic.
     Şi cu acest film, cinematografia noastră îşi onorează ideea de a consacra istoriei o atenţie deosebită, materializată în epopeea naţională.
(Cinema nr. 2, februarie 1978)

Tags: amza pellea, cronica de film, george constantin, mircea albulescu, mircea alexandrescu, pentru patrie film, sergiu nicolaescu

Comments: