Schimbând dalta de sculptor cu fotoliul defel comod al regizorului, Florin Codre și-a propus să modeleze spațiul memoriei, spațiul conștiinței. Astfel, în pelicula sa prezentul se înfățișează static, înghețat ca un basorelief conturat printr-o grilă maniheistă (în alb−negru) ce calchiază un anume segment de realitate, cel al falselor mutații moral−politice. Pe acest fundal enunțiativ, irumpe trecutul recent, încă incandescent, o materie epică în culori tari, consistentă, dar excesivă.
Nu e lipsit de interes faptul că însăși lumea filmului generează sâmburele conflictual ― lupta dintre cascadorii vieții de zi cu zi (definiți în pliantul publicitar „dubluri de sacrificiu” „figuranți de serviciu”) și imuabilii profitori, asimilați dezgustătoarelor rozătoare, lupta dintre cei împinși de soartă și semeni în planul doi unde sunt nevoiți să-și riște viața pentru profitul acelora care îi silesc să se prostitueze la propriu și la figurat, umilindu-i în fel și chip, refuzându-le dreptul la mândrie, la speranță, obligându-i la un debușeu existențial discutabil. Bine redat e acest mariaj dintre boemă și pegra, pitoresc și sordid, alternând într-o frustă oglindire violenta personalitate, vulgarul sentimentalism, dar și onestitatea.
Pus sub lupă mediului cinematoarafic i se sesizează caricatural hipertrofierile ― vechi metehne ilustrate de avalanșa ghinioanelor de la filmare, de șarja demagogică a personajului regizor veleitar, bișnițar, delator, erou integral condamnat la deriziune odată prezentat și în postura de organizator al spectacolului gastronomico−artistic. Secvență admirabil orchestrată pe mai multe planuri simultan. Deschiderea ― un cadru subliminal ― tranșarea cărnii pentru festinul „roșu”, panoramarea fizionomiilor, tipologii succint caracterizate prin grosolana suficiență și excesiv apetit sexual; imnul revoluționar „Sub steagul marilor victorii”, intonat în ritm de romanță, anticipând trocul „sentimental” și culminația ― criza de sinceritate a dizeuzei (Tora Vasilescu ― excelentă).
În prima parte a filmului secvențele se succed fluent și tensionat. Ex abrupto și in absentia se execută „punerea în temă”: o sagace replică din off („Scenariul revoluției a fost scris ca la Kremlin și regizat ca la Holywood”) prost rostită, însă. Urmează „introducerea în mediu” ― platoul unei superproducții de epocă. Se întreține apoi un anume suspens servind la „fixarea temporală” ― o cameră de spital e invadată de înzăuați cavaleri, în vrerne ce la televizor „conducătorul iubit” își face simțită omniprezența nu terifiant−orwelliana, ci pur și simplu ridicolă prin ritualul rutinier al nesfârșitelor cuvântari. „Familiarizarea cu personajele” (judicioasă întreaga distribuție pusă în valoare îndeosebi de prim planuri) începe cu încăierarea de la barul în care banii se adună cu mătura și continuă la petrecerea unde amarul se înneacă în vodcă și amor, iar nuditatea slujește ca suport material pentru fronda politică (vezi și afișul filmului semnat de Aurel Burlacu). Aici aterizează, cu „Era socialistă” în mână și descumpănirea pe față, un aparent timid activist ce se va dovedi un atroce securist. Înfruntarea dintre protagonist (Lucian Nuță ― forță, emoție, interiorizare) și acest antagonist (Florin Zamfirescu ― onctuozitate), în secvența percheziției de la atelier, schimbă diapazonul, declanșând seria hăituielilor, vendeta și șantajul.
De la un moment dat, cineromanul alunecă însă pe teritoriul altor subiecte: drama avorturilor provocate și catastrofa naturală ― cutremurul redus la simplu pretext revelator de josnicii. Se încearcă o nouă culminație ― bătaia din timpul anchetei ― și se mai rătăcește o vreme pe poteci polițisto−melodramatice, ca să se pună un punct apăsat prin soluția hazardată: al doilea exil.
În cazul unui asemenea debut impetuos, desigur marcat și de carențe inerente, remarcabilă este capacitatea de comunicare filmică, talentul conlucrării cu actorii și operatorul. Supără incapacitatea de selectare a substanței narative, personajele redundante ce introduc „noi suprateme” (generalul firoscos și preotul sfătos dialogând despre putere și iubire, sacrificiul armatei, concurența între ortodoxie și catolicism; prietenul și relațiile dintre etnii; procurorul întărind mârșăviile securistului etc.) Surprinde lipsa de cooperare cu monteuza. E sesizabilă o tactică deliberată în materie de insolit, dar abundă și locurile comune, care paradoxal — în ultimă instanță interesează pentru ca reflectă „momentul”. Uneori însă falsetul și prețiozitatea predomină în detrimentul nuanței și expresivității. De aici continuul balans al spectatorului−critic între satisfacție și insatisfacție.
