Oamenii de aur ai studioului. Universul muncii în universul filmului.
Scenaristul
„Arta filmului — creație de echipă”, iată un adevăr acceptat astăzi până și de către cei mai orgolioși „autori totali”. Pornim, deci, de la premisa-postulat că
valoarea deplină în cinematografie n-o poate aduce un
singur talent (regizoral, dramaturgic, operatoricesc sau interpretativ), ci întâlnirea fericită (dar dă loc întâmplătoare) pe aceeași platforma ideologico-estetică a mai multor talente capabile și dispuse să coopereze. Dar... ce se întâmplă
înainte de constituirea echipei? Ce se petrece înainte ca „șefii de compartimente” să se fi adunat să realizeze împreună prospecția, pregătirea, definitivarea decupajului, distribuția, apoi munca la platoul de filmare etc., etc.? Există cumva un „compartiment” în a cărui putere stă să deschidă drum „spiritului de echipă” în devans cu apariția echipei însăși? Cred că da: scenariul. Cu o condiție: să-și înțeleagă și să-și asume condiția, în toate implicațiile ei.
Paradoxul acestei condiții face ca, pe de o parte, nimeni să nu poată nega scenariului rolul hotărâtor în conturarea programului ideatic al unui film, caracterul său de „matrice de gând”, prin care filmul se ridică la tensiunea intelectuala a literaturii, de pildă. Pe de alta parte, toată lumea filmului știe bine, dintr-o practică îndelung verificată, ca un scenariu nu este altceva decât o propunere, un punct de plecare,
un proiect — și nici măcar unul din acele instrumente sigure de lucru care este proiectul definitivat, avizat, bun de execuție, pus în mâna constructorului, prefigurare relativ exacta a unui edificiu.
Oricât orgoliu (uneori meritat) ar investi autorul în scriitura proprie, el trebuie să înțeleagă faptul că munca de scenarist are aceasta caracteristică paradoxală: este simultan — esențială, hotărâtoare (deoarece configurează
programul filmului) și preliminară (deoarece nu reprezintă altceva decât materia prima a unui alt proces de creație, desfășurat de regizor și de echipa). Pe cine mai interesează scenariul, în cazul unui film gata realizat? De cele mai multe ori, nici măcar pe cronicari. Ce înseamnă un scenariu — în afara perspectivei de a ajunge pe platou? Cel mult — motiv de așteptare și speranțe, adică mai nimic. Ce revistă literară sau ce editură ar risca să propună cititorilor săi scenariul ca fapt de literatură? Nici una, și pe buna dreptate, atâta vreme cât scenaristica însăși nu și-a mai numit produsul „scenariu literar”, ci „scenariu cinematografic”, măsura și ea perfect justificată...
Deci? Concluzia se impune, chiar și prin hățișul întrebărilor colaterale, care, de fapt, tot „la chestiune” ne aduc. Tocmai calitatea sa de proiect, de lucru „nebătut în cuie”,
de factor care hotărăște „croiala”, nu cârpeala, conferă importanță scenariului. Așa cum, dacă dorești o clădire minunată, nu acționezi când s-au turnat fundațiile ori s-a înălțat cofrajul, ci în stadiul de proiect, tot așa, calitatea și chiar natura unui film se pot influența decisiv prin scenariu. Stă în puterea scriiturii să împingă lucrurile către spectaculos ori către profund, să propună soluții simple ori complicate și mai ales — în ordinea de idei a discuției noastre — să ofere teren, să creeze premisele implicării ulterioare, cu maximă eficiență, a tuturor celor ce urmează să preia ștafeta actului de creație. Continuând comparația dintre
proiect și
scenariu, să notăm că edificiile cu adevărat reprezentative nu născut din proiecte valabile oricând, oriunde și pentru orice, ci din cunoașterea profundă, în detaliu, a funcționalităților, a locului și a contextului natural ori construit. La fel, scenariul viabil mi se pare acela care pornește de la obiective clare și de la cunoașterea intimă a tipului de sensibilitate artistică, a temperamentului și viziunii câtorva din factorii ce urmează să continue și să finalizeze procesul creator mă refer, în primul rând, la regizor și actori. Sigur, se poate și altfel: se poate scrie o poveste, pe care o poate decupa oricine, o poate filma oricine, o poate juca oricine, când (dacă) îi vine rândul. Se poate (se și întâmplă): nu știu însă cât de bine este. Nu-mi permit să exemplific ideile și afirmațiile cu filmografia altora (deși eficiența cuplurilor rodate scenarist-regizor este un fapt demonstrat); mă voi limita, deci, la a mărturisi că am traversat o asemenea necesară experiență, în care cerințele formulate de un regizor (
Nicu Stan) în trei-patru etape succesive, dincolo de ale producătorului și pe lângă ele, au adus dramaturgia unui scenariu de la propunere la fapt constituit. Rezultatul m-a determinat să împing lucrurile mai departe; să încerc, adică, a construi o dramaturgie de film pe o ipoteza concretă de lucru, mai exact pentru un actor. Să mă explic. Circulă cu atât succes în toată țara și ne reprezintă cu cinste peste hotare, muzica unui excepțional culegător de folclor, compozitor și interpret (
Tudor Gheorghe) care — mă și mir că nu s-a gândit nimeni până acum — este în primul rând actor și încă dintre cei mai interesanți. Cum ar fi oare, un film în care actorul Tudor Gheorghe să-și cânte nestematele muzicii sale, pe cât de frumoase, de emoționante, pe atât de bogate în sensuri, evident, subordonate unor cerințe dramaturgice precise, „servind” o poveste omenească, generoasă, nu ca într-un „show” de televiziune? lată o premisă, cred, pentru întâlnirea, deloc întâmplătoare, cu șanse de succes prin valoare, între o poveste, o idee, un interpret, o echipă... Alt exemplu. Exista într-un teatru bucureștean un minunat actor: dovadă — „Hamlet”-ul său remarcabil are viața lungă pe scenă. Puțini știu însă ca actorul este si un foarte, foarte bun jucător de tenis. Oare povestea unui tenismen aflat aproximativ la vârsta sa, confruntat cu o situație de viață deosebită, definitorie pentru om, profesionist și sportiv, n-ar fi de natura să prilejuiască actorului cu pricina (ați ghicit, desigur:
Ion Caramitru) una din acele întâlniri fericite cu cinematografia? N-ar avea, în acest caz, proiectul, datele inconfundabile ale unei „croieli” (artistice) pe măsuri deja luate? Iar faptul că aceste date sunt cunoscute și îndrăgite de către milioane de spectatori, nu reprezintă un avantaj?
Am împărtășit, aici, două-trei experiențe personale cristalizate în scenarii, dar diversitatea situațiilor de viață și, mai ales, numărul impresionant al personalităților noastre actoricești pentru care merită scris anume, creează un teren nelimitat pentru abordarea, în acest mod, a scenaristicii de film, mai exact ca premisa a maximei implicări. Subliniez: nu în afara direcțiilor și priorităților tematice, nu în afara criteriilor axiologice firești și necesare, ci tocmai pentru realizarea lor plenară, pentru o mai profundă umanizare a temelor, pentru sporirea impactului și implicit a forței modelatoare, în afara cărora orice act de creație (cu atât mai mult cel de creație cinematografică) rămâne o declarație de bune intentă. Poate că alte experiențe sunt sigur, mai bogate — pot valida și alte optici asupra scenariului, asupra rolului sau în angrenajul, atât de complex și complicat, al nașterii unui flan. Se poate opina, astfel, că valoarea literara intrinsecă este suficientă pentru a aduna valori pe platforma-program a scenariului. În fond, Hamlet a așteptat câteva secole până să prindă chipul lui Laurence Olivier pe ecran, și n-a fost rău de loc; la noi, ca să dam exemple mai la îndemână,
Tănase Scatiu și
Ilie Moromete n-au fost pentru
Victor Rebengiuc și, iată, distinsul nostru actor i-a însuflețit magistral. Dar când îți numeri producția anuală cu zecile de titluri, iar investigarea actualitatea este — absolut firesc sarcina prioritara a filmului, aștepți valorile absolute, valabile — oricând ca scenarii, indiferente la oferta atât de generoasă a forțelor acestei (acestor) generații artistice? Nu știu; mă întreb.
În fond, dacă scenariul însuși este un punct de plecare, nu cred că un articol poate fi altceva decât un punct de vedere; chiar și discutabil.
