De ani de zile, peste douăzeci dublul feminin Elisabeta Bostan — Vasilica Istrate „joacă” pe terenul destul de accidentat al unui gen cinematografic pe cât de necesar pe atât de dificil, filmul cu, pentru și despre copii, ca să folosesc chiar formularea lor, joacă și câștigă după „meci” cu publicul, cu critica, dar și cu juriile naționale sau internaționale. Ultima victorie, premiul de la Tomar (Portugalia) pentru „Unde ești, copilărie?” Cum se vede această colaborare îndelungată din unghiul scenaristei. Cum s-au întâlnit? Ce le-a determinat să „atace” domeniul copilăriei? Cum funcționează, practic, acest cuplu cinematografic?
Vasilica Istrate, să începem cu începutul...
Țin minte foarte bine ziua în care, pe malul lacului Buftea, am luat hotărârea să ne îndreptăm, împreună, către acest domeniu. Eram, tinere, fiecare își caută drumul și locul în profesie, dar asta se întâmplă în perioada când se făceau primele mari filme, ecranizările, comenzile sociale din domeniul industriei și agriculturii și eram conștiente că nu ne este dat noua să ne apropiem de asemenea teme majore. La filmul pentru copii era încă loc. Îmi amintesc că am spus atunci: „se va râde foarte mult de noi”. Și s-a și râs. Primul
Năică e fost întâmpinat cu un hohot de râs. Considerat ca ceva pueril, el nu a impresionat multă lume. În general, filmele noastre, la început, nu au fost îmbrățișate cu prea mare entuziasm. Ele erau oarecum acceptate, dar valoarea lor a fost recunoscută mai târziu și, de regulă, după recunoașterea internațională. Ce a determinat-o să mă aleagă drept colaborator, nu știu. În ce mă privește am spus „da”, mai cu seama pentru ca văzusem filmul ei
Nuntă în Țara Oașului, un documentar extraordinar, și mă impresionase puternic atenția pe care o acorda obiceiurilor țărănești, costumului, cadrului autentic. Se vede că acest lucru a avut rezonanță în mine, care cunoșteam bine mediul țărănesc. Pe urmă și propunerea concretă pe care mi-a făcut-o era atrăgătoare. Poate pentru că pornea de la o imagine reală, dar cu bătaie în imaginar și fantezie. Practic, mi-a povestit că a văzut la Snagov un băiețel cu o pălărie nostimă pe cap și cu un peștișor într-un borcan... de aici a început totul. Adevărul este că noi ne-am format împreună; împreună am tras de noi și de filonul ăsta pe care l-am descoperit, împreună am aflat că filmul pentru copii este un lucru foarte serios, dacă concepi pornind de la prejudecata capacității de înțelegere reduse a copilului. Este o prejudecată, judecată falsă, deci. Cu atât mai mult cu cât s-a demonstrat practic, științific, de către psihologi, pedagogi, sociologi, că există o receptivitate mult crescută la vârstele fragede și că semnele cele mai abstracte — nu mai vorbesc de convenții sunt chiar mai ușor acceptate de copii, decât de adulți. Asta înseamnă că datoria noastră, atunci când ne adresăm copiilor, este să ne alegem un limbaj pe măsura cunoștințelor imense pe care le au copiii de azi, a receptivității mult crescută fața de aceea a copiilor de altădată. În orice caz, limbajul pe care îl folosim trebuie să depășească mult normele de școlarizare, măcar și pentru faptul că limbajul artistic se adresează sensibilității. Acest lucru nu ar trebui să-l uităm și noi ne-am străduit să nu-l uităm. Elisabeta Bostan a fost întotdeauna preocupată de arta spectacolului, de arta plastică, de balet, așa încă, pentru ea, filmul este, în chip natural, o artă de sinteză un concert al artelor. Este ușor să-i citești filmele în aceasta cheie. Există în toate o exuberanță a imaginii, dincolo de care desprindem întotdeauna trimiteri la surse culturale de mare rafinament. Un cult al frumosului vizual, auditiv, tipologic, în relațiile umane. Este o regizoare înzestrată cu plăcerea de a construi un spectacol de artă, cu bucuria de a transmite, de a comunica pe această cale cu lumea, dăruită cu un simț cu totul special al armoniei și cu o mare încredere în capacitatea de înțelegere a copilului. Ea știe un lucru foarte important despre copii: ca le place să-și depășească orizontul cotidian, cercul realității imediate; că pentru ei, de exemplu, nu e deloc greu să lege povestea unui peștișor captiv într-un borcan, de o întreagă filosofie de viată, împinsă până la ideea mare de libertate — cum a și argumentat, de altfel, juriul de la Tomar, premiul pentru
Unde ești, copilărie? Pe urmă, cunoștințele de muzică și balet pe care le posedă aduc în filmele ei un anume cult al ceremonialului, o caligrafie a gestului și mișcării care fac filmele de recunoscut după o secvență. Oriunde în lume ai prezenta un film de Elisabeta Bostan, cei care o cunosc, și o cunosc foarte mulți, recunosc filmul ca fiind al ei după primele imagini...
Mi-ai rămas datoare cu un răspuns: cum lucrați, practic?
Lumea s-a tot întrebat și ne-a întrebat și împreună și separat, cum lucram. De regulă, un scenarist oferă textul literar, iar regizorul îi transformă în materie filmica. La noi nu este așa. La noi este foarte greu să deosebești scenariul, de film. Lucrăm împreună, de la prima idee, de la prima pagină scrisă și până la copia standard. Discutăm atât de mult totul împreună, încât eu nici nu mai știu când se petrece transferul de la litera scrisă, la imaginea cinematografică, și când spun: discutăm, nu spun exact ce se întâmplă. De fapt, noi trăim fiecare film împreună. Asta m-a și ajutat s-o cunosc foarte bine. Și să mă cunosc... Admir foarte multe la ea. În primul rând, puterea de a vedea un film prin mulțimea de cadre care se toarnă de-a lungul producerii lui. Este un talent rar. Din experiența mea veche în cinematografie, știu cât le este de ușor regizorilor să se piardă în propria operă, atunci când ea exista doar prin multele secvențe și cadre din care se compune și care nu se mai leagă, nu se mai pot aduna într-un tot narativ coerent. Filmul este ca un fluviu uriaș, alcătuit din multe picături. Să aduni picăturile, să le faci să curgă împreună, ca de la sine, este un lucru greu și asta știe să facă extraordinar de bine. N-ai să găsești în filmele ei secvențe parazitare, întreruperi de ritm, accesorii inutile, așa cum n-ai să găsești un actor, copil sau adult, care să nu fie de-acolo, autentic, firesc, organic, parte din substanța aceea, de cele mai multe ori, convențională. Pentru că filmele noastre pornesc, mai întotdeauna, de la o convenție, declarata chiar de la primele cadre, dar în acea convenție personajele se simt în largul lor, sunt foarte autentice. Sigur, este și ștanța regizoarei de a alege și îndruma actorii, dar este, mai cu seamă, acea bucurie a spectacolului pe care ea știe s-o transmită. Daca privești atent filmele, ai să observi că gesturile copiilor nu sunt gesturi din viața. Ei sunt firești, pentru că sunt firesc plasați în subiect, în întâmplarea ca atare, și fac cu credință ceea ce fac. De fapt, ei sunt creația regizoarei. Eu știu cât joacă ea odată cu copiii. Eu pot să recunosc în jocul lor, jocul ei, mimica, gesturile, tot ce le imprimă la filmare. Dar nu gesturile ei, ale Elisabetei Bostan, ci ale personajelor. Pentru că ea joacă fiecare personaj cu fiecare copil în parte. Este foarte obositor, dar rezultatul merită oboseala. Cu actorii maturi are alta metodă. Știe să-i aleagă și să-i potrivească cu personajul, să discute cu ei, dar mai ales știe să facă din fiecare un co-autor al filmului. Aici atingem o altă caracteristică a ei, tenacitatea. Și în raport cu mine și în raport cu restul echipei. În raport cu mine, este clar că ea nu-i regizorul căruia să-i pui pe masă un text să te retragi. În raport cu echipa, niciodată nu cere ascultare oarbă, ci colaborare. Are nevoie de o echipă activă, nu pasivă, de oameni în care crede și de opinia cărora ține cont. De un climat, nu atât de afecțiune, cât de încredere și exigența reciprocă. Pe ea o stimulează discuțiile, chiar în contradictoriu, din care se desprinde ceva spre folosul filmului.
Ce anume dă filmelor Elisabetei Bostan nota aparte de seriozitate, de „altfel”, de formulă specială în genul filmului cu copii?
...
Cu, pentru, despre copii. Sau filme de familie, o formula la care Elisabeta Bostan ține foarte mult. Cred că, în primul rând, răspunderea pe care și-o asumă făcând acest gen de filme. Și; implicit, concepția. De altfel, ne înțelegem și aici bine. Nici pentru ea, nici pentru mine copiii nu sunt jucării ale maturilor, ci individualități cu preocupări proprii. Noi căutam în lumea copiilor, adultul de mai târziu, personalitatea viitoare, surprinsă în procesul de devenire. Copiii din filmele noastre nu sunt contemplativi, ci acționează, își asumă răspunderi și gesturi care le depășesc, de multe ori, forțele. Așa sunt
Veronicile, Năicii, Petrică din
Ma-ma, Geo din
Saltimbancii, Oara din
Promisiuni. Ce încercăm noi este o așezare a copilăriei la locul ei. Nu printre jucării, ci într-un început de viață conștientă. O restabilire a raporturilor reale între generații. Între copilărie și adolescență și maturitate, dar și între lipsa de răspundere și nevoia de asumare a destinului propriu pe care o simte fiecare om. De aici cred eu că se trage aerul special al filmelor, pe care le lucrăm împreună... Uite, acum îmi dau seama că nu ți-am răspuns direct la întrebarea: cum lucrăm? și nici destul de sincer. Lucrăm greu. Foarte tare ne chinuim una pe alta — nu se știe care pe care mai mult. Nu cred că a îndrăznit cineva vreodată să-mi spună sau să-i spună lucruri mai neplăcute, mai dure, mai necruțătoare. În relațiile dintre oameni există o decență impusă de educație, de bună creștere, care împiedică excesul de sinceritate. La noi, pragurile astea au fost trecute demult. Poate că aici se ascunde și secretul rezistenței noastre în timp. Dar a existat și un factor social care ne-a sudat legătura. Cunosc cel puțin cinci pariuri făcute și pierdute cu privire la ce vom rezista împreună... Suferințele au fost mari în toți anii aceștia...
Dar și bucuriile. Mă gândesc la premiile pe care tot împreună le-ați cucerit, de fapt...
Eu am avut întotdeauna sentimentul că premiile îi aparțin. Pentru că filmele le fac regizorii.
