Într-un spital de provincie, directorul (un medic arivist şi necinstit) nu permite unui talentat chirurg urolog să-şi desfăşoare activitatea, din cauza invidiei. Cu ajutorul colectivului, bineînţeles, directorul va fi pus la punct şi medicul nostru va ieşi biruitor, spre binele pacienţilor şi bunului renume al profesiei şi spitalului.
Punctul 1: putem spune deci că filmul
Mere roşii nu aduce nimic nou, nu propune spectatorului nicio problemă inedită, publicul ştiind de mult că medicina e nobilă, că se practică cu abnegaţie şi devotament, şi că medicii care se abat de la etică trebuie trataţi în consecinţă. Mai departe: filmul lui
lon Băieşu (scenariul), oprindu-se, cum am văzut, la un aspect de viaţă prea binecunoscut nu poate avea o dramaturgie bazată exclusiv pe această idee principală. Drama se va compune din numeroase porţiuni destinate ori dezvăluirii trăsăturilor de caracter ale medicului nostru (modest, romantic, talentat), ori specificităţii meseriei acestuia.
Punctul 2: în film acest lucru se traduce ori prin filmarea abuzivă a unor mere, merele aici se vor definitorii pentru construcţia sufletească (foarte… lirică), a personajului principal, ori prin filmarea „pe viu” a unor operaţii. Se poate spune că, dacă s-ar fi renunţat la o parte din mere, metrajul trebuia înlocuit cu încă o operaţie. Dar şi invers... Schematismul scenariului (pentru că despre aşa ceva e vorba), a condus şi la crearea de personaje de o unilateralitate de neînchipuit.
Punctul 3: personajul principal va fi înzestrat în consecinţă cu toate calităţile posibile, iar directorul spitalului cumulează toate defectele imaginabile.
Mere roşii e un film conceput împotriva tuturor regulilor jocului, (cineva spunea că e un „antifilm” şi expresia mi se pare a fi cea mai adecvată în 1976!). Şi cu toote acestea,
Mere roşii e un... film frumos! O echipă de realizatori extrem de înzestraţi (regizorul
Alex. Tatos, aflat la debut, operatorul
Florin Mihăilescu, scenograful Vittorio Holtier, „sunetistul”
Horea Murgu, la montaj
Yolanda Mîntulescu şi regretatul Dan Naum, alături de câţiva foarte buni actori), a reuşit să ducă la capăt o întreprindere extrem de dificilă, conferindu-i chiar valorile plastice de care ar trebui să se bucure un spectacol cinematografic important, cu mesaj şi deci cu utilitate în ecuaţia dintre ecran şi public.
Punctul 4: ceea ce spuneam şi altă dată, în cazuri asemănătoare, fragilitatea scenariului a lăsat greul pe umerii echipei şi ai marelui actor care e
Mircea Diaconu. Fără Mircea Diaconu în rolul principal, se poate rezista la acest film până la sfârşit? Nu credem. Şi de aceea vom reveni.
