Cealaltă Irina e un film bun.
Debutul regizoral al lui
Andrei Gruzsniczki,
Cealaltă Irina, e un film middle-class. Prin asta nu vreau să spun că nu e nici așa, nici așa. E un film bun. Vreau să spun că se poziționează într-o zonă estetică de mijloc: o versiune a realismului lui
Cristi Puiu, însă una mult diluată, pentru a fi mai ușor de turnat în forme mai comerciale, apropiate de ale filmului polițist (mai precis, de două subgenuri ale sale: mystery și conspiracy thriller). Nimic rușinos în această poziționare, mai ales că: 1) e operată cu inteligență; și 2) filmul are ceva de spus. E vorba despre un bărbat cumsecade, modest în toate sensurile (inclusiv în aspirații și în imaginație), care, la moartea iubitei lui soții (plecate la muncă în Egipt), descoperă distanța care l-a separat întotdeauna de ea. Descoperirea vine la capătul unei investigații de tip polițist: refuzând sa creadă în explicația oficială a morții ei (sinucidere), bărbatul pornește o anchetă. Gruzsniczki și co-scenariștii săi (
Ileana Muntean și Mircea Stăiculescu) joacă elegant cartea falsului film polițist; nu supralicitează. Obstacolele birocratice pe care le întâmpină eroul în eforturile lui de a afla ce s-a întâmplat, plus unele detalii din comportamentul celor cărora li se adresează, sunt de-ajuns pentru a crea o pistă falsă. Dezlegarea misterului e simplă ca bună ziua, iar filmul o dă sec: cineva spune ceva și eroului îi cade cerul în cap. Filmul diluează estetica realistă a lui Puiu, dar păstrează din ea o anumită sobrietate stilistică, iar aceasta îi vine bine. Ea se traduce printr-o răceală exterioară care scoate și mai bine în evidență trăsăturile înduioșătoare ale eroului, jucat de Andi Vasluianu cu un foarte bun simț al lui atât-cât-trebuie.
