— Sunteţi primul cineast membru al Academiei de ştiinte sociale şi politice. Aveţi o circulaţie amplă în câmpul culturii contemporane, atât pe planul creaţiei, al preocupărilor generale de cultură, cât şi pe cel al cunoaşterii unui peisaj foarte concret, de la noi şi pe alte meridiane. Cum se situează, cum se orientează, în acest peisaj, filmul românesc?
— Eu cred că problema de bază a fiecărui stat în domeniul culturii nu este îndrumarea unilaterală, pe discipline sau pe ramuri, ci este politica lui culturală conjugată, de ansamblu. În cazul ţării noastre, politica culturală, aşa cum este ea gândită de forurile conducătoare ale naţiunii noastre socialiste, de partidul nostru comunist, este o politică de mare deschidere spre viitor şi de o mare luare aminte faţă de datele fundamentale ale spiritualităţii noastre şi faţă de gândirea contemporană. Instituţiile de stat şi persoanele însărcinate cu traducerea în fapt a acestei concepţii despre cultură, au înfăptuit această politică, după cum se spune, de la caz la caz. şi aici s-au înregistrat succese, dar şi erori, şiruri de erori, care s-au corijat pe parcurs sau nu s-au corijat încă, dar care puteau fi evitate dacă principiile, dacă concepţia de la care s-a pornit erau respectate. Prin urmare, în privinţa politicii culturale de stat aplicate filmului şi televiziunii — şi leg aceste sectoare, fiindcă legătura lor, până la urmă, trebuie să se facă într-un fel sau altul şi în ţara noastră, sau cu atât mai mult în ţara noastră — cred că este necesar ca gândirea noastră să se aplice mai mult la practica socială a acestei zone ideologice, decât la „cazurile” ce survin din ea.
— În ce sens?
— Eu cred că trebuie să ne gândim la cinematografie — atât la producţia cât şi la difuzarea filmelor — sub toate formele şi aspectele pe care arta şi ştiinţa lor le include. Ele nu pot fi considerate decât ca un tot inseparabil în contextul comunicării cu publicul. Cultura cinematografică şi pe ansamblu politica culturală a statului trebuie să aibă în vedere lucrul acesta. lar dacă pe-alocuri accesibilitatea înregistrează un gol în raportul emisie-recepţie, este vina unei politici culturale care n-a urmărit ca educaţia, cultura artistică — în speţă cultura cinematografică a spectatorului — să poată să se dezvolte la nivelul culturii generale a populaţiei. Departe de mine gândul de a spune că orice fel de mesaj este „prins” de orice fel de receptor. Aceasta este una din categoriile adevărului relativ definit de Marx — nu e vorba de o neputinţă a cunoaşterii, ci de o necunoaştere temporară. Prin mijloacele educaţiei, acest moment poate fi depăşit. Va exista însă totdeauna un grup social mai mic sau mai mare care va accede la acest mesaj — când el este autentic omenesc — va vibra la el şi-I va pune într-un fel sau altul în acţiune. (Atenţie însă la impostură!). Deci problema accesibilităţii, în cinema ca şi în literatură, este o problemă de educaţie şi până la urmă ea ţine de mistere, de Ministerele educaţiei.
— Pentru a încerca unele raportări mai precise, cum vedeţi dumneavoastră cinematografia românească raportată, de pildă, la literatura contemporană, la valorile, la direcţiile sale. Există o convergenţa de preocupări sau poate, dimpotrivă, există o prea mare distanţă între ele?
— Nu există nici o pură convergenţa şi nici o infranşisabilă distanţă. Sunt două preocupări culturale a căror deosebire este evidentă şi a căror cooperare trebuie să fie nu mai puţin evidentă. Nu vreau să formulez remarci cu caracter critic sau istoric la adresa literaturii noastre contemporane. Eu cred că nivelurile de expresie, că varietatea stilurilor, cum se spune în limbaj curent şi vulgar — eu aş zice diversitatea personalităţilor — şi mai ales multitudinea nuanţelor în care viaţa spirituală a acestor personalităţi este transmisă în poezie, în proză, sunt remarcabile. N-aş putea spune acelaşi lucru despre alte însuşiri pe care cultură naţională le solicită de la literatura ei într-o anumită perioadă. Anume, despre exprimarea umanităţii secrete a societăţii noastre, a umanităţii ei specifice, în termeni de relaţii de producţie, de relaţii sentimentale, de relaţii politice, în termenii civilizaţiei veacului nostru.
— Credeţi că această limită e de natură să îngreuneze dialogul, colaborarea de care vorbeaţi?
— Exact. Arta cinematografică, prin toate structurile pe care ea se fundează, este o artă inseparabilă de prezenţă efectivă în toate straturile ei, a specificului civilizaţiei unei naţiuni, la un moment dat. Ea este o exprimare imediată — şi dacă nu este o astfel de exprimare imediată, nuanţată, modulată, cum vrem să-i spunem, ea dispare ca film. Pentru că spectatorul cu carte nu o acceptă altminteri, o acceptă ca literatură filmată, o poate accepta ca psihologie filmată, o poate accepta ca poezie filmată, dar el de la film aşteaptă altceva. Aşteaptă ca filmul să exprime specificul activ al civilizaţiei sale, al personalităţii sale, de la individ la marile straturi sociale. Or, filmul nostru, chiar atunci când nu este un film de bună calitate, dacă e cinstit, el a conţinut şi va conţine în continuare asemenea elemente. Deci diferenţa între cele două arte sau forme de cultură constă în momentul acesta, în ţara noastră, în aceea că pe când mijloacele artistico-culturale de comunicare ale filmului s-au ameliorat mai puţin, iar profundele lui intenţii de a rămâne fidel specificului cinematografic există, sunt evidente, de cealaltă parte, în literatură, expresia acestei spiritualităţi specifice a epocii, a timpului, a societăţii noastre, nu este foarte evidentă, cu toate că însuşirile ei specific „literare” sunt mult mai evoluate.
— Ar însemna atunci că cinematografia trebuie să aştepte alt moment în dezvoltarea literaturii, pentru a realiza o conlucrare?
— Nu, nu trebuie. Pentru că vom face greşeala în care critica noastră cinematografică a căzut prea adeseori. Aceea de a transforma paralelismul de ţeluri generale între arte într-o cooperare inseparabiIă, împinsă, până la identitate. E problema „libertăţii reciproce”. Caracterizarea mai adâncă în literatură, a fiecărui creator în parte, prin opera lui, a fost un lucru foarte bun pentru noi şi continuă să fie. Personalitatea este un datum de extremă importanţă în orice cultură, dar ea poate implica, la un moment dat unele primejdii — primejdia de a nu înţelege că în conexiunea personalităţilor se naşte sâmburele conexiunii naţionale a unei culturi, se nasc noile ei structuri.
— Filmul nu trebuie să treacă şi el prin acest moment de definire a personalităţilor?
— Filmul, prin esenţa lui, este o artă socială, de o mare anvergură culturală. În esenţa lui, el cuprinde toate aceste atribute de „personal”, „naţional”, „internaţional”. Analiza omului elementar nu interesează decât prin perspectiva omului evoluat. Fără să exclud, deci, câtuşi de puţin, posibilitatea investigaţiei solitare, presupun că aceasta nu este specifică artei cinematografice aşa cum vrea s-o facă orice cineast serios şi cum o aşteaptă orice public serios. Şi prin „serios” înţeleg avizat, nu supus nu ştiu căror dogme despre estetică, etică ş.a.m.d. lar când zic că filmul este o artă socială, nu înţeleg câtuşi de puţin că el este o artă de sociologie statistică. Este doar vorba de a nu separa omul, prin chipul lui, prin mişcarea lui, prin comportamentul lui fizic şi social, de toată această lume care îl caracterizează şi îl determină, ca om evoluat.
— Mi se pare că dumneavoastră insistaţi asupra necesităţii ca filmul să aibă propria lui experienţă de creaţie şi propria sa orientare şi înclinaţi mai puţin să descoperiţi filiaţii între mişcarea literară şi cea cinematografică.
— Legăturile dintre arte şi reunirea lor în film, deci teoria filmului ca artă de sinteză...
— Este falsă.
— Nu este falsă, dar este insuficientă în clipa în care vrem s-o luăm ad literam. Eu nu vreau să separ filmul de celelalte arte, dar nu vreau să reunesc filmul cu celelalte arte în mod exclusiv. Eu zic că un cineast se uită la un scriitor sau la un muzician cu aceeaşi luare-aminte, sau invidie colegială, cu care se uită un scriitor la alt scriitor sau un muzician la alt muzican. Nu neapărat ca să-i urmărească şi să-i imite ţelurile sau metodele. Aş numi-o competiţie, dacă...
— Dar dumneavoastră, vorbind despre calitatea filmului ca o artă socială — care trăieşte în câmpul unei culturi după principiul vaselor comunicante — nu credeţi că o parte componentă a acestei calităţi ar fi şi o anumită consonanţă mai precisă, tematică şi de formule, cu Iiteratura ţării? Se vorbeşte foarte mult, să spunem, despre precedentele literare ale neorealismului, în verismul deceniilor anterioare, sau despre paralelismele literare ale free cinema-ului, în special cu teatrul englez contemporan. După cum noul val francez nu se poate separa nici de spiritul şi nici de formula structurală a noului roman. Sau poate suntem un caz diferit, pentru că totuşi, colaborarea scriitorilor cu cinematografia română este destul de sporadică şi se desfăşoară în forme foarte simple, fără specializarea şi diferenţiera practicată în alte cinematografii? Nu s-a ajuns la stadiul unei conlucrări, al unei convergenţe.
— Pentru că nu toată lumea se poate exprima la fel de bine în mai multe arte. Eu cred că în cinematografie nu se poate exprima bine pe sine însuşi decât scriitorul care s-a găsit pe sine însuşi pe deplin, în literatură. Asemenea cazuri, noi avem foarte puţine.
— În genere însă marile experienţe cinematografice — mă refer la curente, la şcoli — nu se bazează pe trecerea directă o scriitorului în cinema — sunt doar câteva cazuri. De obicei similitudinile se fixează prin personalităţi proprii ale filmului, care intră în consonanţă cu alte zone ale culturii naţionale.
— Aici e o problemă mult mai serioasă, mult mai profundă. E o problemă de politică culturală şi revin la asta. Vreau să spun că nivelul general al expresiei noastre „literare” nu este suficient de apropiat de necesităţile tehnicilor actuale de comunicare din lume şi chiar din ţara noastră, în raport cu circulaţia ideilor care reprezintă în gândirea mondială, astăzi, o raţiune impresionantă — vezi futurologia — zone faţă de care literaţii noştri, din motive de puţină informare, de prea puţine contacte cu radio-televiziunea ş.a.m.d., sunt puţin devansaţi. Încercarea de a fi un mic Dostoievski în secolul 20, sau de a imita nişte formule din anii trecuţi ale unor scriitori la care accedem prin versiuni româneşti, cam pe ocolite, sunt demne de luat în seamă, dar uneori întristătoare. În acest caz este greu să te transpui în climatul de tehnicitate vie pe care îl reprezintă cinematografia şi televiziunea. Aceasta în primul rând.
Cealaltă problemă este că regizorii noştri n-au reuşit, la rândul lor, să-şi facă un antrenament filozofic şi cultural deajuns de bun ca să găsească puncte de contact cu cei mai avizaţi şi talentaţi scriitori sau gânditori contemporani pe care-i avem. În ceea ce priveşte „tehnicile” lor, ale regizorilor, eu fără îndoială am puţine lucruri de spus, însă subtilitatea transpunerilor lor, în nuanţări omeneşti, n-a câştigat prea mult în ultima vreme. Ei suferă de pe urma unei tinereţi greu de recuperat, tinereţea în care acumulezi o mare cantitate de experienţă intelectuală şi de viaţă, datorată unor contacte directe, dese, multiple, de lungă durată sau fulgurante, cu alte medii decât ale tale. Şi reuşita lor în aceste contacte mi se pare că n-a fost întotdeauna optimă. Poate că nu s-a protejat deajuns clipa deliberării şi a meditaţiei. Şi eu m-am ciocnit deseori de această opacitate nedorită faţă de sensibilitatea lumii înconjurătoare. Ei n-au reuşit decât prea puţin un „transferr al eului” în personalităţile ambiante, pentru că s-au ocupat prea mult sau prea puţin de ei înşişi, reduşi la „ce mai lucrăm”, adică la propria lor „tehnicitate”.
— Mi se pare că, aşa cum e firesc în cazul unei arte care traversează momentele dramatice ale genezei, confruntându-se cu probleme grave, aţi definit cu precizie unele stări de lucruri, atât într-un câmp, cât şi în celălalt, aducând discuţia pe un teren foarte real. Cum se pot mişca atunci lucrurile mai departe?
— Lucrurile sunt mai complicate decât par la prima vedere. Pentru că de o parte şi de alta nu avem de-a face cu grupuri compacte, constituite, care ar trebui doar să fie puse în contact: cineaştii, regizorii, lucrătorii din televiziune — şi pe de altă parte scriitorii. Nu. Preocupările lor se adună, se întretaie, se interferează, există vizibile confluenţe, relaţii „de la om la om”. Atitudinea fiecărui autor faţă de opera lui trebuie să semene cu atitudinea celuilalt autor faţă de opera lui, chiar dacă operele în sine (literare, cinematografice, etc.,) nu seamănă. În clipa în care aceste atitudini coincid, puntea, poarta s-a constituit şi ei vor putea conclucra asupra unui subiect pe care-I vor hotărî împreună. A avea atitudini similare, afinităţi — cum se zice — aici este problema cea mai grea, Aceasta înseamnă aptitudini similare, însemnează o vocaţie culturală, socială similară, însemnează nişte idealuri de comportament şi de civilizaţie similare, înseamnă o viziune istorică similară. Deci este o problemă de formaţie, mai puţin decât una de exprimare. În clipa în care formaţia social-culturală este comună, conlucrarea se va produce, cu diferenţele de temperament pe care fiecare le va aduce, în mod obligatoriu, în această cooperare. Or, în momentul de faţă, eu cred că raportul dintre literatură şi cinematografie, pe de o parte, şi ştiinţele social-politice pe de altă parte, nu este suficient de strâns şi de bine valorificat. lar, în al doilea rând, ceea ce se petrece azi în ţara noastră şi peste hotare, prin prisma politicii interne şi externe a ţării noastre nu bate suficient de tare la porţile atenţiei şi ale unora şi ale altora, pentru ca aceste confluenţe să se producă sub augurii cei mai buni pentru „o şcoală naţională”.
— Dar pentru viitorul apropiat?
— Să reunim anumiţi scriitori cu anumiţi regizori între care există o anumită afinitate, iar cooperarea spiritelor avizate din cinematografie, din literatură, din critică, să se producă de aşa natură încât această coeziune, odată realizată, să-şi asigure audienţa şi să nu facă din două personalităţi o singură personalitate inexpresivă. Momentul acesta, trebuie dobândit printr-o cooperare îndelungată, nu neapărat prin numărul de filme, ci prin conversaţiile şi relaţiile colegiale între cei care vor să creeze această operă care se cheamă filmul, ca unitate şi cinematografia, ca parte a culturii unei naţiuni. Asta intră şi în raza de acţiune a Asociaţiei cineaştilor.
— Poate că multe virtualităţi există şi ele nu sunt stimulate, să zicem de către producător.
— Aici este, de asemenea, o problemă de politică culturală.
— Producătorul de film este destul de vag definit la noi.
— E o chestiune asupra căreia eu nu am niciun dubiu. În clipa de faţă, producătorul reprezintă în cinematografia mondială un element de pondere absolută. Într-o cinematografie socialistă, dată fiind diferenţa criteriologică, chestiunea se pune în cadrul politicii culturale generale a statului.
Se constată că din acest punct de vedere noi stăm încă destul de precar. Şi să nu uităm că nu se poate crea în cinematografie, ca şi în poezie, suficient de bine dacă nu se creează suficient de mult.
În momentul de faţă, în poezie şi în plastică se creează enorm, faţă de cantitatea reală de lucruri bune. În cinema se creează foarte puţin, dintr-o viziune din trecutul apropiat, profund eronată după părerea mea, că „mai bine puţin şi bine”. Niciodată — şi cineva a spus-o foarte clar — dacă nu există cantitate, saltul calitativ nu se produce, iar pe de altă parte, este vorba de a scoate la iveală toate forţele creatoare posibile, pentru ca această cantitate să producă nu doar o şansă pentru un talent potenţial, izolat, ci şi o şcoală permanentă de afinităţi colective.
Am început să patronăm Festivaluri Internaţionale. Atenţie, la nivelul lor. Producătorul naţional este un „internaţional” fără voie; echipa lui din studio şi de pe piaţă trebuie să cunoască bine conjunctura mondială a produselor respective. Mulţi coechipieri ai producătorului naţional nu mai corespund competiţiei. Deşi ies mereu la aplauze cu realizările lor din off-side, galeria a început să-i fluiere. Respectul faţă de munca şi talentul fiecăruia exclud în primuI rând suficienţa şi include în primuI rând modestia, dimensiunea exactă a oricăruia care intră în circuitul producţiei. E nevoie de o informare mai bună şi de o participare mai calificată. Dar aceste imperative (morale) nu pot intra în teoria producătorului naţional, decât după ce contactul său cu ce a fost filmul nostru ieri şi cu ce este filmul altora azi, îl va putea împiedica să zică un da sau un nu contraindicat, despre filmul nostru de mâine.
Cum zicea un personaj din „Moromeţii”: „Este o problemă...” De fapt, nu e niciuna, fiindcă ţara aceasta n-a dus niciodată lipsă de oameni practici şi inteligenţi şi totdeauna nici de caractere. Să le căutăm şi să le oferim şansa succesului. Talentul nu va întârzia să li se alăture; e o lege străveche asta, a mecenatului. Sau poate că mă înşel.
