Într-un fel,
Mere roşii repetă leitmotivul devenit banal în destule aşa zise filme „de actualitate”: conflictul, dacă există, se consumă la nivelul unor directori şi al unor autorităţi dintr-un oraş de provincie. Şi, de asemenea, personajele, din punct de vedere caracterologic, se autodefinesc într-o exagerată unilateraIitate. Directorul spitalului este Negativul, de la el nu te poţi aştepta la nimic uman, totul la el e ilegal şi condamnabil. Regizorul de teatru lon Cojar, devenit actor, cu o impunătoare prezenţă fizică şi cu o mimică trădând excelentul profesionist, se resimte de pe urma loviturilor sub centură pe care i le aplică neîncetat propriile replici. În celelalte roluri oarecum principale,
Carmen Galin îşi demonstrează atât talentul propriu, cât şi inspiraţia regjzorului de a o fi distribuit cu inteligenţă: agilă, nealterată de prejudecăţi, independentă, adică o tânără intelectuală absolut plauzibilă şi... fermecătoare.
Emilia Dobrin în schimb „face” un personaj de esenţă strict decorativă, dramaturgia nejustificându-i cu nimic prezenţa. Mi se pare chiar că Angela Stoenescu, de un decorativism plastic cel puţin la fel de remarcabil, încearcă totuşi să comunice prin expresie mai mult...
Ernest Maftei,
Florin Zamfirescu şi
Mitică Popescu actori cărora filmul nostru le rămâne încă dator. L-am lăsat la urmă pe
Mircea Diaconu, pentru că despre el nu se poate spune nimic: ce film oare, în care a jucat M.D. ar fi arătat Ia fel fără acest formidabil, poate cel mai mare actor pe care l-a dat în ultima vreme şcoala românească de interpretare? E adevărat, în ceea ce-I priveşte pe M.D., atât
lon Băieşu cât şi regizorul
Alex. Tatos au contribuţia lor, copleşindu-l cu momente de substanţă, în care capacitatea de interiorizare dar şi de comunicare a actorului şi-a găsit terenul cel mai convenabil. Regizorul Alex. Tatos a demonstrat încă de la acest „debut” că se înscrie printre regizorii cu certă şi originală personalitate creatoare (operatorul
Fl. Mihăilescu şi scenograful Vittorio Holtier sunt deja „consacraţi”!); cât despre Băieşu, cred că acesta e drumul lui, drumul „filmului de luptă”, cum singur îi spune. Cu condiţia să devină însă mai „dur” în lupta sa cu taurul care trebuie apucat de coarne; taur căruia noi îi zicem Film.
