Trei mari actori al ecranului românesc –
Mircea Diaconu, în rolul principal,
Ernest Maftei şi
Florin Zamfirescu în două roluri episodice – fac, sunt convins, ca debutul regizorului
Alexandru Tatos incontestabilă tentă de veridic, să se petreacă sub bun augur.
Practic, Mircea Diaconu duce în spate – cu brio – o partitură scriitoricească nu întotdeaunu „grasă” (scenariul
Ion Băieşu), într-un film realizat corect, un film fără conflicte aspre, dar purtând, permanent, într-un film care – alături de momente de un fals totuşi nestânjenitor – conţine secvenţe de veritabil (şi atât de rare, Doamne, în unele dintre peliculele noastre) „parfum cinematografic”. Alexandru Tatos a avut meritul – căci este şi acesta un merit pentru un regizor – să-i dea frâu liber lui Diaconu, cum s-ar spune filmul în jurul lui; unde simţim însă mai pregnant mâna regizorului, este acolo unde acesta se ambiţionează (reuşind în bună măsură) să construiască „atmosferă”. Este acest film una dintre rarele noastre producţii în care „nu simţim” decorul, în care apar – pentru simplul motiv că încă mai există în realitate! – pereţi descojiţi, igrasie sau perne rupte: există câteva secvenţe de noapte (poate nereuşite ca dialog, fiind vorba de acele secvenţe unde noi avem îndeobşte de furcă – cele de dragoste), dar care secvenţe parcă „miros” a iarbă şi a răcoare de lună, a oboseală şi a curte de spital... şi este un foarte mare câştig acesta pentru filmul românesc contemporan.
Câteva bune momente de comic însoţesc partitura acestui – repet – formidabil actor care este Diaconu; câteva momente de mare tristeţe, de singurătate chiar sunt rezolvate tot de el simplu, omenesc. Acel stop-cadru din final, când eroul se pregăteşte să-şi facă nişte băbeşti inhalaţii, acoperit până peste frunte cu plapuma – el, MARELE medic chirurg! – dincolo de duioşia lui, dincolo de faptul că, iată, avem un film românesc terminat în stop-cadru (ceea ce noi am practicat şi atunci când era, dar mai ales atunci când nu era nevoie – doar ca să facem pe modernii!) avem, aşadar, un astfel de final gândit cinematografic, şi mai ales departe de acele finaluri voit impuse în nuanţe roz-bombon.
Prezenţele feminine frumoase, şi cam atât (cu o excepţie: frumoasă, dar nu numai atât,
Carmen Galin, din păcare inexplicabil de ce atât de puţin folosită de cineaştii noştri, şi care din numai câteva replici – de data asta ceva mai consistente, ce e drept – schiţează reţinut şi cu bun-gust un personaj care îţi rămâne). Imaginea –
Florin Mihăilescu – curată, de multe ori chiar notabilă (vezi peregrinările lui Diaconu pe bicicletă, secvenţa din autoservire, sau cele de noapte, pomenite mai sus). Un film frumos, pe alocuri tonic şi nu de puţine ori dându-se acele clipe de reală satisfacţie: participăm la film uitând pentru moment cine l-a produs şi în ce limbă se vorbeşte – participăm şi gata: ca la orice film bun din lume.
