E foarte greu să preiei pe scena ori ecran un personaj celebru căruia înaintea ta i-au dat viață, în creații perfecte, cei mai mari interpreți. Chiar dacă te afli în plinătatea forțelor tale actoricești, cu greu găsești ceva nou, original de adăugat. Oricum, te pândesc două primejdii. ori, denaturezi personajul, îl abați din calea lui fireasca, îl contorsionezi căutând. Cu orice preț, ineditul, ori ajungi să imiți. Și dacă nu ești dotat special, de natură pentru imitație (există destui actori cu acest har), cu mijloace mai modeste nu reușești să atingi performanțele celor dinaintea ta.
Eu trebuia să joc pe scena Chirița, după strălucita interpretare a lui Miluță Gheorghiu și Aneta Duduleanu din „Gaițele” lui Kirițescu, după ce-o făcuse de neuitat Sonia Cluceru. Chirița era o propunere artistica dificil de susținut. Cu ea m-am întâlnit, pentru prima oară, pe scena institutului, în anul III ca partenera a unor colegi care-și susțineau examenul. Când am ajuns în teatrul Național,
Horea Popescu nu se gândise la mine. Nici eu, drept să vă spun. Abia într-un târziu am fost distribuită în „Chirița” prelucrată de
Tudor Mușatescu și adaptata de Horea Popescu, așa cum s-a jucat ea, cu mare succes, foarte multă vreme. Dar eu, mai ales Ia început, n-o jucam cu prea mare plăcere. La ecranizare nici nu mă gândeam. S-a întâmplat însă ca după premiera filmului
Patima, directorul Casei de filme Cinci, mai în glumă, să-mi sugereze să joc „Chirița” lui Alecsandri. Eu am luat-o în serios și m-am apucat de lucru.
Câte variante am scris, nu vă mai spun. Mereu descopeream câte ceva de adăugat din întreaga operă a clasicului, ceva care s-o cheme pe isprăvniceasa din Bîrzoieni să se desfășoare în spațiul pe care i-l oferea acțiunea cinematografică. Am introdus personaje și replici din „Harță, răzeșul”, din „Iorgu de la Sadagura” ori „Creditorii”, din „Drumul de fier” ori „Sandu Napoilă”, din „Clevetici” și „Chera Anastasia sau mania pensiilor”, din „Scara milei”, „Ion Păpușarul” și altele. Pe Bîrzoi I-am înconjurat de câțiva boieri retrograzi ca Bursuflescu, preluat din „Harța, răzeșul" ori PîIciu din „Piatra din casa”, slugarul Gîngu din „Iorgu de la Sadagura” și alții. Falsul inspector jucat de
Iurie Darie mi-a fost inspirat de Millo-director, iar păpușarii descind din „Iașii în carnaval”, cu texte din „Ion Păpușarul”. Am scris pentru toți colegii mei roluri rotunde, cu o minimă dramaturgie. Nu m-a interesat să mă arăt pe mine, actrița
Draga Olteanu Matei, în rolul Chiriței ci să dau consistență dramatică relațiilor dintre personaje, ansamblului, să recreez o ambianță de epocă, de preocupări sociale, în jurul intrigii de vodevil. Primul vodevil românesc. Dar partea cea mai bogată a acțiunii mi-am rezervat-o pentru cel de-al doilea film
Chirița în Iași. Aici mă opresc pentru că nu intenționez să fac un serial.
În ceea ce privește rolul Chiriței: personajul are vârsta mea și chiar datele fizice. Alecsandri spune undeva: „Chiriloaia e sprâncenată și ca un balon umflată”; în altă parte el indică scenic „Chirițoaia arătându-și talia, zice boieroaicei Afina: „Slava domnului! Nu ne merge prea rău în provinție!” Altădată povestește „Când dau să sar pe fereastra, nu încap”. Decât că noi, în film n-am vrut să speculam acest aspect strict tizic. De aceea, am evitat scena dintre Chirița și Leonaș, în care tânărul, ca s-o câștige de partea sa, încearcă să-i facă declarații. Dacă în teatru scena poate amuza. — mai ales daca „incurile” femeiești sunt interpretate de un Miluță Gheorghiu — pe ecran ele ar da grotesc. Pentru că aparatul deformează, amplifică și atunci scena ar deveni din comică, dezgustătoare. Ca orice femeie care nu mai e tânără, Chirița se bucură și în filmul nostru când e complimentată de un bărbat chipeș ca Iurie Darie, dar nu-și dă ochii peste cap, nu mai oftează nostalgic, nu mai e agresiv-ridicolă. Se îmbracă extravagant pentru acea epoca, la noi își aduce de la Paris costumul de baie în dungi și costumul de călărie cu care face senzație în provincia moldoveneasca Ici-colo, câte un detaliu caraghios — o fundă roz sau roșie în păr, o pălărie cu pasări și flori, ni s-au părut de-ajuns pentru a sugera nota de ridicol. În acest sens, colectivul de regie condus cu tact și măsură de
Mircea Drăgan, împreună cu colaboratorii apropiați, pictorița de costume
Ileana Oroveanu, scenograful Vasile Rotaru, operatorul
Ion Marinescu, a încercat, să evite cu grijă ridicolul doar exterior. N-am vrut s-o arătăm pe această vajnică bonjuristă ca pe un bărbățoi în fuste largi (sigur că e ușor să râzi de un bărbat în travesti, dar trebuie sa fii un actor extraordinar ca Miluța Gheorghiu, ca să nu depășești măsura). Oricum, într-un film modern, trebuia ocolit ridicolul fizic facil, care ar fi putut stârni, probabil, multe hohote. Dar noi am vrut să râdem pentru motive mai temeinice de această „babă strechietă” cum îi zicea în presă cineva. Să satirizăm ambiția ei nemăsurată de parvenire, de înnoire forțată cu orice preț, cu efecte caraghioase. Neneaca întoarce toată casa pe dos, îl pune pe Bîrzoi să-și lepede anteriul, să-i strângă „conțertul”, să învețe franțuzește degrabă, iar pe fete să călărească, să ia lecții de scrimă — după moda franțuzească a vremii — cu monsiu Șarlă importat cu mari sacrificii („Ești marfă de Paris și mă ții o mulțime de parale” îi reproșează ea „delicat”, de aceea nu-l „întinde” la scară, ca pe lon). Schimbă bucătăria tradițională, spre disperarea boierilor, rebotează bucatele, în furia ei a tot modernizatoare. În încheiere un amănunt de filmare, pentru că mie, personal mi-e frică de cai, am pus-o pe Chirița și în film, ca și în spectacolul de teatru să se „antreneze” pe cai mecanici (manociped) — după model roman. Și ce să vezi întâmplare! Tocmai când filmam și cântam „Câteodată, alivanta, pe spinare” calul s-a defectat și am căzut exact cum spunea textul. Acest „sincron” neprevăzut m-a costat o fractură serioasă și o operație foarte complicată. Noroc de o îngrijire medicală excepțională că ați mai putut-o vedea și dumneavoastră pe Chirițoaia încălecând din nou pe nărăvașul cal de lemn. Drept care, tot eram în vână satirică, mi-am scris la spital și o epigrama: „Păi asta-i partea grozăviei/ Spre cai n-aveam nici un îndemn/ Și iată, culmea ironiei/ Că mă trânti un cal... de lemn”.
Și multe v-aș mai putea povesti, boier, dumneavoastră, din minunățiile întâmplate în timpul filmărilor și după... Dar vremea e scurtă, spațiul mic, am de finisat cel de-al doilea scenariu, și, dacă filmările încep curând, ne așteaptă o lungă toamna fierbinte.
La bună vedere!