Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Margareta Pogonat – „Să fim noi – înşine…”


— Vă mărturisesc, stimată Margareta Pogonat, că nu prea ştiu de unde să vă iau, cum să încep discuţia. În film aţi jucat puţin — splendid, dar foarte, nedrept de puţin — pe scenă nu v-am văzut, pentru că scenele bucureştene nu se bucură de prezenţa dumneavoastră... Poate mă ajutaţi, începând prin a-mi spune dumneavoastră câte ceva, despre actriţa Margareta Pogonat.
— Aş spune mai întâi că, deşi am făcut atât de mult teatru şi atât de puţin film, cred că sunt un actor căruia îi convine infinit mai mult şi mai bine modalitatea de expresie cinematografică. Cred că pot spune mai mult în film decât pe scenă. Şi, după cele câteva filme pe care le-am făcut, am descoperit că mă mişc din ce în ce mai în voia mea în faţa aparatului de filmat. Poate am ştiut de la bun început, dintr-un fel de instinct cinematografic, poate n-am ştiut, dar am învăţat pe parcurs. Pentru că, totuşi, filmul se învaţă... Venind de acasă cu un bagaj de date personale, fireşte, dar se învaţă.
— Ce trebuie să conţină, după dumneavoastră, acest bagaj necesar actorului de film?
— Ştiu eu... o anume simplitate — sobrietate chiar — a gestului, a mişcării, pentru că filmul nu suportă mişcarea amplă, aşa cum se foloseşte ea pe scenă, o expresivitate deosebită a mimicii, o putere de interiorizare mai ales... În ceea ce mă priveşte, cred că mai întâi şi-au dat seama alţii că posed acest bagaj. Altfel presupun că nu m-ar fi distribuit. Pe urmă, eu însămi, din aproape în aproape, remediind cu fiecare rol, greşelile comise în cel anterior, am ajuns să mă învăţ, să-mi cunosc datele şi personalitatea şi să le folosesc pentru fiecare rol altfel. Probabil ştiţi că fiecare actor are mult „bagaj personal”, şi este tentat de fiecare dată şi de fiecare rol, să-I folosească în întregime, Dacă s-ar putea, noi am încărca fiecare personaj cu tot ce e în noi. Bine este însă să foloseşti numai ce convine acelui personaj, să ştii să renunţi, să laşi pe altă dată, pentru alt rol, surplusul.
— Sigur, ştiţi că sunteţi o actriţă frumoasă şi tot sigur, nu sunteţi genul de om care să se apere cochet de o asemenea „învinuire”. Aş vrea să ştiu dacă frumuseţea vă ajută, dacă mizaţi pe ea în faţa aparatului de filmat.
— Eu fac parte dintre actorii care-şi construiesc rolul mai mult pe datele interioare. Ştiu, sigur, că am o înfăţişare plăcută, o anume frumuseţe simplă (de trăsături, de expresie) penetrantă la spectator, dacă e bine folosită. Dar niciodată n-am mizat pe aceste date şi mai ales, n-am încercat să le subliniez. De obicei, ocolesc artificiul de costum, de coafură, de machiaj, pentru că am credinţa că ele distrag atenţia spectatorului, de la ceea ce am eu de comunicat şi vine deci dinlăuntrul şi nu dinafara mea. Asta poate, pentru că eu consider că ceea ce am pe dinăuntru este mai valoros decât datele exterioare, oricât de bine şi frumos ar fi ele puse în evidenţă. Acelea sunt decorul. Ambalajul. Coaja. Dar şi cea mai frumoasă coajă nu poate fi altceva decât ceea ce spune acest cuvânt: un înveliş.
— Poate că îmi spuneţi atunci ceva despre ceea ce se află dincolo de acest înveliş. De acel „dinăuntru” din care se hrănesc personajele dumneavoastră.
— Mă pasionează să descopăr exact acele lucruri, pe care oamenii nu reuşesc să le recunoască nici faţă de ei înşişi, dintr-un fel de spaimă de ei, şi de cei din jurul lor sau poate dintr-un complex de posibilă inferioritate. Pentru că oamenii suferă tot felul de complexe de inferioritate. De natură fizică, intelectuală, socială chiar — şi poate că acest complex e cel mai dramatic. Obişnuim adesea să ne comparăm condiţia socială dintr-un moment sau altul, cu a altcuiva, şi asta duce la tot felul de revolte interioare — care, de cele mai multe ori, nici nu au o bază reală — duce la nemulţumiri inutile, pentru că sunt gratuite. Firesc ar fi să ne judecăm în funcţie de noi înşine, de ceea ce putem face şi, mai ales, să ne uităm bine dacă nu cumva nouă, şi numai nouă, ni se datorează o nereuşită, o nerealizare. Nu trebuie, nu-i bine să ne minţim pe noi înşine, să ne spunem poveşti. Nu foloseşte. După cum nu foloseşte nici îmbrăţişarea unor mode sufleteşti — căci există şi asemenea mode. În secolul nostru, de pildă, „se poartă” tot felul de tipuri umane: tipul lipsit de sensibilitate — sensibilitatea e desuetă, nu? — tipul original cu orice preţ, tipul rece, cinic chiar şi, uneori, oamenii, pentru a fi în pas cu moda, îmbracă asemenea haine străine lor. Încep să-şi spună, şi spun şi altora, că ei aşa sunt, se „autoeducă” chiar, în acest sens — şi ce sens prost! — până ce vine un moment de „palmă” a vieţii, care în loc să-i găsească într-un echilibru sufletesc — care nu poate veni decât dintr-o bună cunoaştere de sine — îi prinde descoperiţi, într-un fals total. lar sensibilitatea aceea de care s-au lepădat iese la iveală într-o manifestare de disperare deplorabilă... lar dacă „travesti”-ul a reuşit, dacă acea autoeducare s-a desăvârşit, e şi mai grav: uscăciunea sufletească se instalează definitiv, atât de definitiv încât chiar şi ei — mai ales la o vârstă matură — îşi dau seama de existenţa ei. Şi atunci ar da orice pentru a-şi recăpăta sensibilitatea. Ar da orice numai să-şi mai simtă o clipă sufletul plin de vise, numai să mai poată trăi cu adevărat, cu toate riscurile suferinţei şi ale momentelor grele. Ar da orice numai să scape de această mască străină lor. Pentru că e o mască... Mi-aş dori foarte tare ca personajele mele să le arate oamenilor adevărata lor faţă. Poate vreau prea mult, dar vreau să-i fac să se vadă aşa cum sunt, să-i fac să se elibereze de complexe, de tot ce-i determină să acţioneze împotriva lor înşile... Am căutat întotdeauna, ca om şi ca artist, să-mi păstrez nişte date iniţiale de puritate, de sensibilitate sufletească, de înţelegere faţă de oameni şi faţă de fenomenele din jur. Şi asta pentru a reuşi să îmbătrânesc frumos în viaţă, şi pentru a-mi păstra o anume avere din care să înzestrez personajele pe care le joc.
— Asta înseamnă că nu credeţi deloc în construcţia rece, lucidă, calculată a unui personaj...
— Nu. Viaţa nu-i rece. Şi nu poate fi un calcul, decât cel mult pe plan material. În niciun caz pe planul sentimentelor, al sufletului omenesc. Omul nu este o maşină cu program fix, ci o permanentă surpriză pentru el însuşi. Şi dacă e adevărat că arta redă viaţa, apoi nu se poate să ieşi din adevărul ei. Şi mai cred că pentru un artist, cunoaşterea acestui „om-surpriză”, a meandrelor sufletului său, trebuie să fie hrana cea de toate zilele. lar surprinderea şi fixarea lor în carnea unui personaj reprezintă, de fapt, ceea ce se cheamă „moment de creaţie, de inspiraţie”. Şi poate că această „inspiraţie” nu este altceva decât recunoaşterea, într-o sclipire, a unui adevăr omenesc cunoscut, dar poate uitat.
— Care este personajul căruia i-aţi dat cel mai mult din „averea” dumneavoastră, şi care, deci, vă e cel mai aproape?
— Monica din Drum în penumbră. Este cel mai complex, cel mai plin de sensuri din câte am jucat până acum. E o femeie care trăieşte cu adevărat.
— Ce numiţi „a trăi cu adevărat”?
— A înţelege în primul rând, că marile bucurii sunt făcute din milioane de bucurii mai mici — uneori foarte mici; că a reuşi în viaţă înseamnă, de fapt, a şti să te bucuri de fiecare bătălie câştigată; că deasupra fiecărei etape depăşite există o alta şi că, de fapt, esenţa vieţii este tocmai această luptă permanentă de a smulge fiecărei zile ceva bun...
— De când mi-aţi spus că aţi jucat comedie — şi încă Veta din „O noapte furtunoasă”, tot încerc să-mi închipui cum arătaţi într-un rol de comedie, dar nu reuşesc. Chiar vă place comedia? Credeţi că vi se potriveşte?
— Da. Un anume tip de comedie. De fapt să ştiţi că şi comedia are drama ei. Oamenii devin ridicoli, exact în momentele în care sunt teribil de serioşi, şi de afectaţi, de o anumită situaţie în care se află, dintr-o neînţelegere a realităţii. Veta, de pildă, suferă îngrozitor — şi sincer — dar e ridicolă, pentru că îşi asumă o condiţie pe care n-o are. Ea vrea să fie foarte fină şi foarte cucoană, fiind de fapt lipsită de o asemenea educaţie. Vrea să fie tânără şi îndrăgostită de Chiriac, când, de fapt, îi este dată condiţia unei neveste banale, într-o căsnicie lipsită de fineţuri sentimentale. Asta e condiţia ei, îi aparţine prin factură psihică, prin educaţie, prin tot. De aici şi comicul situaţiei... Eu către acest gen de comedie tind...
— V-aţi gândit vreodată la un rol anume, pentru film fireşte, la un personaj din care să faceţi rolul vieţii dumneavoastră?
— Dacă aş putea să-mi închipui o anume construcţie de om şi de viaţă, poate că aş scrie un scenariu... Dar n-am încercat să mă gândesc la asta. N-am timp. Şi probabil n-am nici talent. Şi pe urmă nu-mi place imixtiunea în meseria altuia. Eu sunt foarte de acord cu maxima aceea, care spune că specialistul este cel care ştie din ce în ce mai multe lucruri, despre din ce în ce mai puţine... Dar cred că s-ar putea scrie mai multe roluri care să poată stă la baza unor performanţe actoriceşti, cum e cel al lui Mircea Albulescu din Puterea şi Adevărul, de pildă. Şi nu numai al lui, pentru că filmul acela este o sărbătoare de interpretări actoriceşti. Şi cred că e bine aşa, pentru că la urma urmelor, acolo, pe pânză, se vede actorul. El este acela care face să se vadă ştiinţa regizorului, a operatorului, munca întregii echipe. Filmul vorbeşte prin noi. Dar pentru asta e nevoie de roluri bune, vii, adevărate. Ştiu eu, dacă s-ar obţine formarea acelui nucleu de actori, dedicaţi în exclusivitate filmului — la care visăm cu toţii — poate ar fi mai uşor şi pentru scenarişti... Şi poate am elimina şi timpii morţi care există în viaţa noastră de actori...
— Dumneavoastră câte filme credeţi că aţi putea face într-un an?
— Dacă ne gândim că un film se face în aproximativ 4 luni, atunci probabil că aş putea să joc şi trei roluri pe an. Nu capacitatea de muncă îmi lipseşte. Mai ales acum, la această vârstă care e a maturităţii, a puterii maxime.
— Şi de fapt aţi aşteptat, în medie, câte 2-3 ani între un film şi altul... N-aţi obosit? Nu v-aţi pierdut răbdarea?
— Răbdarea e singura mea virtute. Nu-mi permit s-o pierd. 
(Cinema nr. 6, iunie 1972)

Tags: eva sirbu, interviu, margareta pogonat

Comments: