Ceea ce îl distinge înainte de toate pe
Francisc Munteanu ca cineast nu mi se pare a fi profesionalismul său regizoral. Dimpotrivă, din acest punct de vedere, cu excepţia câtorva scene, el nu face dovada unei abilităţi deosebite. Prima treime este chiar foarte slabă, ca decupaj, situare a oamenilor în cadru, mişcare a aparatului, fără a mai vorbi de interpretarea şi textul dialogului care-i aparţine. Toate scenele cu cei doi „vieux gamins”, fiindcă altceva nu par cele două personaje interpretate de
Silviu Stănculescu şi Victor Moldovan, sunt false. Căutând să-şi raporteze mai firesc personajele unele la altele, vrând să le facă să se poarte mai degajat, într-o manieră mai personală, Francisc Munteanu lunecă în cealaltă extremă, în aşa fel încât oamenii săi ajung să se repeadă toţi unii la alţii, cu formulele stereotipe ale unui neoschematism: Mihai îi spune din senin tovarăşului său că-i antipatic, bătrâna gazdă îl califică din prima clipă, la rândul ei, pe Mihai ca antipatic, acesta îi întoarce cu acreală complimentele, numai aşa de dragul unei situaţii sau al unor replici ciudate; „Aţi înnebunit?” este prima replică adresată de Mihai doctorului care-l salvase de la moarte — asta fiindcă, trezindu-se din leşin, constată că are piciorul în ghips, or doctorul trebuia chipurile să-şi fi dat seama că eroul nostru nu-şi poate permite să stea locului. Oamenii moderni, vrea să insinueze autorul, ignoră replicile şi gesturile intermediare, explicative şi nu se mai obosesc să-şi gradeze ieşirile. Numai că această „simplificare”, aşa cum e realizată în film, le face psihologia cam sumară şi construcţia lor sufletească pare redusă la câteva grinzi împreunate în grabă.
Spre deosebire de
Eugen Mandric, mie mi-a plăcut scena bombardamentului, când Mihai „o învaţă” pe Ana să numere până la 11. În acest moment, ca şi în altele care urmează, Francisc Munteanu îşi depăşeşte parţial stângăcia, atât pe cea profesional-regizorală cât şi pe aceea conceptuală şi deşi avem permanent o senzaţie de imperfecţiune, iar scena are o tentă demonstrativă, el face să irumpă, parcă în ciuda mijloacelor de expresie şi oarecum „independent” de ele, o vibraţie omenească intensă, acută şi de o rară strălucire. Regizorul nu a obţinut prin decupaj, prin imagine şi prin jocul actriţei expresii frapante de un firesc desăvârşit, bogate în detalii şi sugestii, dar „suflul ideii” şi al trăirii inundă cadrul, îi pune în mişcare elementele, acestea capătă „un ritm dictat din interior”, se realizează un sincronism „perfect” între mişcarea în cadru a eroinei — care „se lansează” în această inedită aventură — şi cuvintele şi respiraţia ei, şuierul „bine jucat” al bombelor, muzica — exact aceea care trebuia, desenând invizibil dar cu o precizie şi o graţie infinitezimală dimensiunea irealsublimă a ceea ce se întâmplă în sufletele eroilor; pentru ca, după culminaţie, să urmeze destinderea: vocea eroinei capătă siguranţă, aparatul se retrage... Pe neaşteptate, artistul care se voia refractar oricărei comunicări se face semnalat pe lungimea de undă a unor frecvenţe înalte şi sensibilitatea sa selectivă apare deschisă mişcărilor sufleteşti generoase, eliberate de inerţii. Ce-i drept, această „breşă” nu e prea amplă şi zgârcenia cineastului faţă de eroii săi este — cum spune Eugen Mandric — vecină cu sărăcia. Cred că aceasta provine din acel neoschematism pe care şi-l impune regizorul, ignorându-se pe sine, etalând o alură flegmatică ce nu-i aparţine structural, numai fiindcă pare să-şi închipule că dacă eroii contemporani nu practică efuziunile, ei trebuie implicit să fie sau să arate invulnerabili la orice îndurire sentimentală şi, în consecinţă, femeilor care le cer cuvinte de dragoste nu le vorbesc decât despre război şi despre pacea viitoare, fără să trădeze, măcar prin ton, prin gesturi sau priviri, vreo altă preocupare afectivă. De unde, artificializarea ambelor planuri — filozofic şi intim. Cu toată emoţia subterană pe care autorul o aduce din secvenţă în secvenţă şi o revarsă în final în sufletul spectatorului, o anumită stridenţă se resimte de aceea şi în cadrul ultim, când eroina face parcă eforturi să se convingă pe sine însăşi cât e de disperată.
