M-am adresat maestrului Al. Finţi rugându-l să-şi aducă aminte de primul său rol într-unul din primele filme româneşti: Lazăr din Manase.
— Trebuie să şti că acest prim rol al meu a fost şi ultimul. N-am mai jucat de atunci în filme.
— De ce?
— Eram angajat la teatrul soţilor Bulandra. Nu aveam timp. Pe atunci nu era ca acum când teatrele slujesc cinematografia cu actorii de care are nevoie. De altfel nici nu exista posibilitatea să te specializezi ca actor de film, regizor sau scenarist. Nici nu exista o producţie de filme constantă care să-ţi permită acumularea unei experienţe. Cinematograful era un fel de aventură îndrăzneaţă care atrăgea prin noutate, dar atât. De altfel în scurtul meu contact cu filmul de atunci am avut ocazia să-mi dau seama că posibilităţile şi condiţiile cinematografiei erau cu mult sub cele ale teatrului din vremea aceea.
— Cum aţi ajuns totuşi la rolul lui Lazăr din Manase?
— Rolul nu-mi era străin. Îl jucasem încă pe timpul când eram elev la Conservator în Teatrul Popular iniţiat de Nicolae Iorga — şi condus de Ion Livescu. Jucasem atunci alături de creatorul rolului lui Manase, celebru actor Cîrje de Ia Iaşi... De altfel eram prieten cu Jean Mihail şi el om de teatru pe timpul acela. Când Jean Mihail împreună cu George Aurelian şi Gociu s-au hotărât să facă film şi au ales piesa „Manase” am fost chemat să fac în film ceea ce făcusem deja în teatru: rolul lui Lazăr... Ce era frumos şi dacă vrei puţin amuzant în toată povestea asta cu filmul nostru era curajul, elanul şi îndrăzneala celor care-I făceau. Era o epocă în care cinematografia mondială dispunea de o vastă experienţă acumulată în timp şi pe deasupra de mijloace materiale. Pe câtă vreme, toţi cei care au lucrat la acest film începând cu Jean Mihail, regizorul, şi sfârşind cu ultimul om din echipă, nu aveau niciun fel de experienţă cinematografică. Ca să nu mai vorbim de mijloacele materiale. Nici azi nu ştiu de unde au luat ei bani pentru filmul ăsta. Eu n-am primit niciun ban şi bănui că nici ceilalţi actori n-au fost retribuiţi. De altfel nici nu s-a pus problema banilor... Presupun că pelicula a adus-o Gociu... Gociu care era şi singurul dintre noi care avea ceva experienţă de film... Era operator. Toate problemele să zicem aşa de film cădeau în sarcina lui. El trebuia să suplinească şi lipsa de experienţă şi neştiinţa regizorului. Şi el de fapt era tot la primul film artistic... Se lucra, ca să zic aşa, empiric. Mijloacele erau mai curând ale unui teatru filmat decât ale fiImului. Până şi peruchierii şi grimerii erau recrutaţi tot din teatru. Interioarele se lucrau de altfel pe scena teatrului Comedia — Naţionalul de astăzi — care atunci era condus de soţii Bulandra. Lucram noaptea după ce se termina spectacolul... Tot ce constituie astăzi aparatul organizatoric al unui film menit să uşureze munca creatorilor, lipsea cu desăvârşire. A rămas celebră o secvenţă în care Lazăr — adică eu — trebuia să conducă pe cineva până la uşă apoi să se întoarcă... În drum spre uşă, Lazăr purta lavalieră iar când se întorcea, apărea deodată cu papion. Scenele se filmaseră separat la un interval de timp în care uitasem cum fusese îmbrăcat Lazăr... Noi cei care lucram, ne dădeam seama că ceea ce făceam e ceva nespus de rudimentar. Dar ideea unui film românesc ne atrăgea şi ne obliga cumva să continuăm. Filmul a rulat în premieră la cinematograful Frascati în localul unde e astăzi Teatrul Tănase... Era puţin ridicol filmul nostru, cu toate stângăciile lui de care fuseserăm cu toţii conştienţi şi în ciuda entuziasmului cu care lucrasem la el.
— Chiar şi atunci ridicol?
— Da, pentru că publicul avea termen de comparaţie cu filmele străine. ...Bineînţeles că oficialităţile vremii au sesizat trăsătura aceea de ridicol şi nu cu înţelegerea şi duioşia cu care ar fi trebuit să încurajeze acest început... Sentimentele astea le-a avut mai mult publicul care cu toată comparaţia nefavorabilă nouă, oferită de producţiile străine, a susţinut filmul înţelegându-ne şi apreciindu-ne bunăvoinţa... Din toată echipa noastră singurii care au rezistat în ciuda tuturor greutăţilor începutului, singurii care au continuat să facă film au fost Jean Mihail, care a şi devenit regizor de film şi operatorul Gociu. De încercat au încercat mai mulţi... şi Tony Bulandra la un moment dat a plecat la Budapesta unde se filma o parte din Trenul fantomă în care avea un rol... Romald Bulfinski, marea actriţă de teatru Maria Ciucurescu cu care am jucat în Manase... Da, de încercat au încercat mulţi dar puţini au rezistat condiţiilor grele de pe timpul acela.
— N-aţi dorit mai târziu să reveniţi la film? mă gândesc după 23 August când existau condiţiile materiale deja asigurate.
— Nu. Filmul e o treabă serioasă care presupune ca oricare artă o acumulare de experienţă bazată pe continuitate... Contactul meu cu filmul a fost prea scurt ca să-mi dea dreptul să mă aventurez într-o experienţă. Am rămas în teatru păstrând filmului o afecţiune deosebită dar platonică.
Niciun interviu nu se termină acolo unde se pune punctul după ultima frază. În discuţia — fatal pe marginea filmelor pe care am avut-o cu maestrul Al. Finţi după ce am stabilit ca „asta ar fi fost” am avut prilejul să regret profund că afecţiunea sa pentru film a rămas platonică.
