Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Ion Dichiseanu – „Totuși e loc și de mai bine”


lon Dichiseanu, dacă v-aș lăsa dumneavoastră rolul de a deschide acest interviu, cu ce întrebare ați începe?
― Cu o întrebare banală, dar pentru mine plină de miez: ce părere am despre meseria pe care am îmbrățișat-o. Și atunci aș răspunde că este o meserie afurisit de frumoasă și afurisit de spinoasă. Și dacă unii dintre noi credem că, facând ceea ce se cheamă „o creație" (în teatru sau în film, totuna), suntem mari și consacrați și ajunge pentru tot restul vieții, ne înșelăm amarnic... Mai cred că această profesiune a noastră există, trăiește în inimile spectatorilor numai atâta timp cât existăm și noi. Din păcate. Și există mai ales atâta vreme cât ești într-o continuă prezență și într-o continuă înnoire a mijloacelor de expresie. Așa-zisul talent nativ nu-i valabil decât puțin timp. Dacă nu-ți însușești mijloace noi și mereu înnoite, dispare și, în locul lui, se instalează plafonarea. lar plafonarea ne scoate, ca să zic așa, din joc. Pentru că este lucru știut că artistul trebuie să reprezinte, atât cât poate, societatea în care trăiește. Și tot pe cât poate, să aducă ceva nou.
― Fiecare generație are stilul ei, tipurile ei de actori pe care le propune, uneori le și impune spectatorului. Dumneavoastră, care socotiți a fi tipul de actor cel mai apropiat timpului nostru?
― Nu sunt un bun teoretician, dar pot să spun că iubesc actorul complex, care face de toate, comedie la fel de bine ca tragedie, dramă sau melodramă, actorul care dansează, care se poate deci exprima prin toate mijloacele. Cred în actorul cu o paletă bogată și variată de mijloace de exprimare.
― Dumneavoastră ați făcut într-adevăr de toate. Ce credeți că v-a reușit mai bine?
― Rolurile care au fost mai apropiate de sufletul meu. Acelea care mi-au cerut efort de concentrare, care-mi deranjează comoditatea. Am avut îndrăzneala să încerc. Și cred că un actor trebuie să aibă această îndrăzneală ― sora curajului — de a încerca tot. Cu un pic de voință aș fi putut, poate, realiza mai mult. Și cred că pot mai mult. Nu cred că e lipsă de modestie în ceea ce spun... Poate că nu voința mi-a lipsit, poate n-am îndrăznit destul. Poate n-am avut destul curaj. Și dacă tot m-am întors la curaj, aș vrea să spun că el trebuie predat ca o ștafetă celor care vin după noi. Suntem obligați, cred, să insuflăm celor care vin după noi acel curaj de care vorbeam (e o obsesie la mine), curajul de a da curaj. Curajul de a îndrăzni mai mult. Chiar dacă nu întotdeauna la capătul unei îndrăzneli se află reușita.
― Ce considerați cu adevărat reușită în cariera dumneavoastră?
― Aș spune Alioșa Karamazov, ca să dau un exemplu. Dar am considerat o reușită orice rol care mi-a dat senzația că am realizat ceva pentru public. Nu consumul de energie fizică și intelectuală răsplătit îndeobște cu aplauze și flori (deși și asta contează), ci senzația aceea bună, de oboseală cu folos, pe care o ai când te întorci în cabină, după spectacol. Satisfacția că ai dat tot ce ai mai bun și că darul tău a fost primit. Din păcate au fost puține rolurile acelea. În teatru, cel puțin, a existat un Alioșa Karamazov, un Antoniu chiar... În film, înca nu m-am întâlnit cu rolul acela mult visat.
— De ce?
— Poate pentru că majoritatea regizorilor m-au luat pentru calitățile mele fizice, sportive, oricum exterioare, nu pentru cele mai dinăuntru, de sensibilitate, de firesc, de omenesc, calități pe care în teatru sper că le-am demonstrat și uneori, pe apucate, chiar și în film.
— Se vorbește foarte mult, mai ales despre acest firesc pe care un actor de film e musai să-I aibă. De fapt, ce înseamnă a fi firesc?
— A nu îngroșa cu nimic, a nu exagera cu nimic sentimentul pe care îl ai de redat. Dar cred că asta e mai ales în funcție de regizor.
— Cum adică?
— Simplu. Mulți regizori au obiceiul să-ți spună: „Fă ca mine" și atunci ești obligat să faci cum ți se spune, nu cum crezi tu că e bine. De fapt, acela este firescul regizorului, nu al actorului. Mi s-a întâmplat și mie să dau ascultare unor asemenea indicații și n-a ieșit deloc bine. De aceea, în ultimii ani, cu riscul de a pierde un rol sau de a nu mai lucra cu un regizor, am făcut cum am crezut eu de cuviință. Pentru că, în ultimă instanță, publicul mă judecă pe mine, și el, publicul, este acela care-mi dă certificatul de actor. La ora actuală, nu mă mai interesează părerile unora care sunt puțini. Mă refer la critici, la regizori, și poate la alții, mai puțin competenți. Ceea ce fac, pe cât îmi stă în putință, fac pentru marele public. Și așa profesia noastră e trecătoare. Din sutele de roluri interpretate, rămân câteva. Și aceste câteva mă străduiesc cu toate mijloacele, cu sensibiIitatea mea, cu o pasiune organizată, cu o interpretare modernă, să le fixez măcar pentru un timp în memoria spectatoruIui.
— Ce înțelegeți prin: pasiune organizată?
— Să știi să-ți dozezi temperamentul, să ți-l canalizezi încotro trebuie, să nu falsifici sentimentele, stările, să fii stăpânul, nu sclavul calităților și defectelor tale.
— Spuneți că nu vă interesează părerile criticilor și ale regizorilor. Ale criticilor, se poate. Dar de regizori, depindeți totuși....
— Deocamdată, da. Până când va veni ziua în care am să simit că am destulă pregătire și pentru această profesie. Dar asta n-o voi face decât atunci când voi socoti că sunt înarmat cu tot ce îi trebuie unui bun regizor. Recunosc că e o îndrăzneală, încă una. Dar mă bucur că o am. Face parte din mine. Ca neliniștea care mă mână tot timpul spre alte căutări, ca nemulțumirea pe care o încerc atunci când un rol nu iese așa cum am vrut. Și mai întotdeauna (acum vorbesc de filme), după ce văd materialul, îmi spun: era loc și de mai bine. Dar nu mai e nimic de făcut. Eu nu sunt producător, nu pot spune: nu-mi place scena cutare și o refac.
— S-a întâmplat vreodată (tot de film vorbesc și eu) să spuneți după un rol: asta am vrut, asta am făcut?
— Da. Căpitanul Petrescu din Sfânta Tereza și diavolii. lar ca pondere actoricească, ca maturitate artistică, Voștinariu din Printre colinele verzi. Am avut și în alte filme momente bune, dar numai momente.
— Am aflat din „fișa personală" că tocmai ați împlinit o vârstă la care omul se uită și la drumul rămas în urmă și la cel care-l așteaptă. Dacă ar fi s-o luați de la capăt, ce ați face?
— Tot asta. Când sunt supărat, zic că am greșit. Dar cu luciditate, zic că aceeași profesie, pe cât de nobilă pe atât de grea, aș îmbrățișa-o și azi cu aceeași dragoste, pasiune și dăruire. Și dacă ar fi să aleg între teatru și film (e o întrebare care se pune adesea), aș alege filmul. Filmul, pentru că îmi oferă o arie mai largă, îmi solicită mai multe calități (fie ele și sportive, ca să fac haz de necaz), îmi oferă mai multe condiții de desfășurare, Știu eu, poate spun filmul, pentru că aici n-am interpretat încă rolul pe care l-am visat... Teatrul îți dă, în schimb, contactul acela minunat cu publicuI, posibilitatea de a trăi seară de seară, în fața lui, viața unui personaj anume. La fiIm ești văduvit de plăcerea asta. Când filmezi n-ai publicul în față, n-ai emoția lui care ți se întoarce în scenă și te impresionează, și te împinge să fii mai departe în ochii lui un personaj anume, și te obligă să-I emoționezi mai departe, până cade cortina. La film, în schimb, efortul de concentrare artistică e mai mare, pentru că ești obligat, nu o dată, să începi cu finalul și să sfârșești cu începutul, oricum să trăiești un personaj făcut din bucățele. Dar poate de asta îmi și place.
— lertați-mă, am uitat să vă întreb: cum vă place ultimul rol pe care l-ați jucat în film? Rolul din 100 de lei?
— Era loc și de mai bine.
 
(Cinema nr. 11, noiembrie 1973)

Tags: eva sirbu, interviu, ion dichiseanu

Comments: