Dificilă misiunea criticului care, prin cronica sa, încearcă să medieze relaţia public post-revoluţionar — film ante-revoluţionar. Şi mai dificilă dacă pe frontispiciul cinematografului scrie cu litere de o şchioapă "film interzis de cenzura comunistă". Această informaţie cu rol de slogan publicitar îi dă speranţe spectatorului că va vedea un film nu numai îndrăzneţ, ci şi bun (e binecunoscut faptul că numai filmele proaste scăpau la vizionări fără observaţii). Eroare! Cu o singură excepţie pe care n-aş vrea să o anticipez, filmele noastre "interzise" au luat calea arhivei nu atât din pricina curajului şi a virulenţei lor, ci din cauza rigorilor aberante ale cenzurii, din cauza criteriilor ei mereu "îmbunătăţite" şi a temerilor cenzorului care vedea în orice replică sau imagine o posibilă aluzie. Treptat, în aceste nouă luni, mentalitatea noastră s-a mai schimbat. Începem să uităm. Ne este din ce în ce mai greu să reconstituim raţionamentele unor minţi bolnave de frică. Şi astfel se naşte întrebarea pe care am auzit-o în jurul meu la ieşirea din cinematograf: de ce s-o fi interzis filmul ăsta?
Chiar, de ce s-a interzis Sezonul pescăruşilor?
La nivelul scenariului lui Constantin Munteanu, el este o ilustrare a "Codului eticii şi echităţii socialiste". Un nu hotărât furtului de inteligenţă. Un da, la fel de hotărât, promovării adevăratelor valori evidenţiate în şi prin muncă. Nu — carierismului, arivismului, abdicării de la pricipiile morale. Da — cinstei, hărniciei, devotamentului faţă de idealurile societăţii noastre în plină dezvoltare multilaterală. Nu — mentalitaţilor mic burgheze. Da — eforturilor de creare a omului nou. Etc., etc., etc. Există secretarul de partid care s-a cununat cu fabrica, căruia nevasta îi face scene prin megafonul întreprinderii, dar el nu se lasă până nu restabileşte adevărul şi ordinea. Există inginerul şef care negociază posturi de conducere şi burse în străinatate în schimbul unei lucrări de doctorat pe care el urmează să-şi pună doar semnătura. Există specialişti de prima mână care se lasă seduşi de aceste avantaje şi specialişti de acelaşi calibru care îi trag de mânecă pe cei dintâi că nu fac bine. Există prieteni care te trădează când eşti la ananghie şi alţii care suferă alături de tine. Există femei care iubesc, bărbaţi care iubesc şi personaje de ambe sexe care nu se prea ştie ce fac.
Ghinionul filmului a fost că în 1984, după realizarea lui, s-a instaurat o nouă dogmă în creaţia cinematografică — obligativitatea conflictului unic dintre bine şi mai bine în baza căreia toate acele negaţii deveneau de-a dreptul incediare. Filmele trebuiau să fie o incantaţie de afirmaţii. La aceasta s-a adăugat imprudenţa nefastă de a situa acţiunea în mediul sacrosant al chimiei şi de a vorbi despre impostura unor doctoranzi. Şi astfel, Nicolae Opriţescu, aflat abia la al doilea film în peste zece ani de carieră, s-a trezit angrenat într-un război fără sorţi de izbândă.
Să ne întoarcem la etapa realizării filmului şi să urmărim demersul regizoral.
Din moment ce a acceptat scenariul lui Constantin Munteanu, se presupune că Opriţescu a întrevăzut în el posibilitatea satisfacerii, chiar şi parţiale, a exigenţelor sale artistice. Poate că l-a atras construcţia povestirii bazată pe un dublu paralelism: prezent-trecut, fabrică-sanatoriu. Regizorul încearcă şi reuşeşte să confere fiecarei lumi o personalitate proprie. Necazul e că fiecare aparţine unui alt film. Prin personaje şi situaţii, prin foiala fără rost şi explicitarea până la saturaţie a gravelor probleme de producţie, fabrica se află pe linia binecunoscută a filmelor noastre de actualitate, chiar dacă este asezonată cu notaţii comice (rolul manechinelor de protecţia muncii), ironice ("spontaneitatea” vorbitorilor la şedinţe) sau suprarealiste (peştişori cu nume de balenă morţi au ralenti în accidente de acvariu). În schimb, secvenţele din sanatoriu apar drept o căsătorie morganatică între Forman şi Fellini. Spiritul cuibului de cuci cu infirmiera lui cazonă pluteşte peste o societate voit pitorescă unde se adună un cuplu original de geologi (el insomniac, ea cardiacă), un cioban filozof purtând în braţe un căţel, un recepţioner cu apucături de fante, paciente în cămeşoaie albe bântuite de pasiuni artistice.
Dacă prezentul este mizer (fabrica) sau lugubru (sanatoriul), trecutul e de o voioşie artificială de tip Lelouch (citarea filmului Un bărbat şi o femeie consfinţeşte filiaţia). Tinereţea în viziunea regizorului este o clovnerie în ritm de comedie mută.
După ce reuşeşte să povesteasca cu o oarecare coerenţă întâmplările, alternând aceste planuri, realizatorul simte nevoia să pedaleze pe coarda dramatică, drept care acumulează surprize macabre (moartea nevestei geologului cu nasul strivit de fereastra trenului), momente de nebunie (Dan Condurache - scăpat total din mână - dându-se la propriu cu capul de pereţi) şi pericole iminente în procesul de producţie (zarva măştilor de gaze).
Păcat ca în acest mixtum compositum se irosesc talentul lui Carmen Galin, într-unul dintre cele mai bune roluri ale carierei ei cinematografice, imaginea debutantului Petre Petrescu, care încearcă, să dea o justificare "invenţiei" regizorale, şi costumele pline de rafinament ale Andreei Hasnaş.
Văzând astăzi filmul lui Nicolae Opriţescu ne-am putea pune întrebarea: oare înainte de revoluţie l-am fi perceput la fel ? Poate am fi apreciat mai mult aspectele lui conjuncturale (derogarile de la normele impuse, micile "şopârle” etc). Cele artistice ne-ar fi stârnit probabil aceleaşi reacţii.