​„Înghiţitorul de săbii” – cronică de film

     Alexa Visarion a pătruns în lumea filmului aşa cum cred că se cuvine: cu o propunere fermă de gândire artistică şi nu cu o demon­straţie mai mult sau mai puţin abilă de buna însuşire a cunoştinţelor cinematografice. Înainte de tăcere era, desigur, filmul unui chemat de cea de-a şaptea artă, dar nu această chemare ţinea neapărat autorul sau s-o pună în lumină, ci o modalitate personală de exprimare artistică. Evident, propunerea era derutantă. Un debutant în film se strădu­ieşte să-şi arate puterile cinematografice. Ea era însă şi incitantă în măsura în care lăsa — şi lăsa — să se simtă acea stare febrilă de necesitate, de urgenţă, a unui talent care-şi caută ieşirea la suprafaţă, fără prejudecata specificului, obsedat doar de nevoia comunicării. După trei ani de la debutul cinematografic, ani petrecuţi în teatru, cu montări spectacole care privite atent lasă să se vadă aceeaşi gândire artistică neobsedată de preju­decata specificului — pentru că Alexa prac­tică o formă de teatru cinematografic exact în măsura în care foloseşte efectul scenic în cinematograf şi face să se întâlnească cele două arte, la o jumătate de drum socotită de el ca fertilă — după trei ani deci, autorul ace­lui Înainte de tăcere care a trezit reacţii pe măsura structurii sale paradoxale, îşi reîn­noieşte apăsat propunerea cu Înghiţitorul de săbii. Statutul artistic este acelaşi: autor total. Sursa de inspiraţie este tot literară, de astă dată două nuvele scurte de Al. Sahia, „Re­voltă în port” şi „Moartea înghiţitorului de să­bii”. Întâmplător sau nu, voit sau nu, el calcă pe urmele unei experienţe importante în ci­nematografia noastră. Viaţa nu iartă de lulian Mihu şi Manole Marcus avea aceeaşi bază în­gustă pentru o mare suprafaţă de emoţie ar­tistică. Ca şi ei, Alexa nu s-a aşezat în spatele unui roman voluminos din care să ex­tragă, prin comprimare, substanţa cinemato­grafică necesară, ci a dezvoltat, a extins sen­surile literare, le-a întregit de fapt prin înţele­gerea proprie. Deci, nu o ecranizare, ci o in­terpretare a sursei literare cu tot ce presu­pune termenul ca plus sau minus. Dar filmul său nu este doar cele două nuvele, ci rezulta­tul împletirii lor, plus „o seamă de sugestii” din opera scriitorului, plus imaginaţia pro­prie. Aceasta este temelia filmului. Cărămizile lui însă nu sunt numai inspiraţia oarbă, starea de graţie, intuiţia, Alexa Visarion nu este un intuitiv, ci un creier lucid, care-şi gândeşte materia de lucru cu precizie matematică. Ar­mele lui principale sunt logica şi raţiunea. Pe o primă treaptă a construcţiei, „Revolta în port” întâlneşte firesc, fără dificultate, „Moar­tea înghiţitorului de săbii”. Firesc, pentru că întâlnirea dintre batrânul scamator şi hamalii din port care-şi conduc tovarăşul mort pe ultimul drum era posibilă, logic şi raţional, po­sibilă. Pe a doua treaptă, autorul a împins ra­ţionamentul cu o idee mai departe: jandarmii care sparg greva hamalilor ţin de o garni­zoană; oraşul-port la Dunăre are, probabil, o tradiţie ostăşească, aşa încât de ce n-ar fi cu putinţă ca în acel oraş să se înalţe un monu­ment al eroului necunoscut, să aibă loc, deci, o festivitate de dezvelire a monumentului care să se întâmple în acelaşi timp cu revolta hamalilor şi suprimarea ei? Ce se întâmpla mai departe ţine tot de logica garnizoana trebuie să aibă un comandant, un colonel, personajul se află, dealtfel, sugerat tot în opera lui Sahia — într-o garnizoană în mod curent soldaţii sunt instruiţi („Nu învăţăm de­cât să omorâm, mă! Atât!") iar în chip de eveni­ment poate să apară sau să nu apară un ge­neral, aşteptat de generaţii de ofiţeri aici ca şi aiurea, uneori o viaţă, aşteptare care se poate sfârşi într-un chef ostăşesc de „dres gustul eşecului", chef la care cine să fie che­mat „să distreze" dacă nu Scamatorul: Înghi­ţitorul de săbii? „Artistul". Ostil schemelor, aşa cum este ostil prejudecăţilor artistice, Alexa nu l-a lăsat însă pe Gherlaş singur, nu a creat portretul artistului victimă a brutalita­ţii ci a creat ideea de artist, jumătate în sen­sul desuet al epocii date — 1920 şi... — ju­mătate artistul susţinut de credinţa în arta lui, prin cuplul Gherlaş-Valentin. Un înghiţitor de săbii şi un dansator pe sârmă, ce minunată pereche de sensuri! După cum din aceeaşi teamă de schemă, el nu a lăsat orbul singur ci, la altă dimensiune, nu în notă patetică, ci în notă curentă, i-a pus alături alţi veterani, mai concilianţi, mai puţin revoltaţi, decât el, modelul. După cum nu a lăsat orăşelul în voia sugestiei scriitorului, ci l-a populat cu tot ce se presupune că ar avea un asemenea orăşel în acea vreme: notabilităţi mai mult sau mai puţin obtuze, „domnişoare” şi dom­nişoare, îndrăgostiţi, copii, derbedei, nişte „vitelloni” de la Dunăre, cu nimic mai prejos decât modelul cunoscut. Lumea lui Sahia de­vine, astfel, prin neatenţia noastră şi iuţeala de mână a regizorului, lumea filmului. luţeala de mână însă nu este deloc expresia cea mai potrivită pentru Alexa Visarion. Pe el nu iu­ţeala de mână îl caracterizează, ci dimpotriva, o încetineală desesperantă, o tihnă adesea pisăloagă, enervantă, mai ales pentru cine se grăbeşte să ajungă în miezul unui subiect. Aproape o treime din film regizorul înnoadă date, personaje, creează legături şi legături pentru viitoarele legături, într-un travaliu de furnică răbdătoare, căreia nu-i pasă nici cât de lung este drumul, nici cât de tare se zbate „victima". lar victima — adică spectatorul — se zbate, victima începe să-şi piardă răbda­rea. Exact în acel moment, totul e gata şi me­canismul pus cu atâta migăloasă muncă în mişcare începe să funcţioneze în plin. Atunci spectatorul descoperă că nimic nu a fost întâmplător, că nimic nu s-a spus în gol, ca nimic nu s-a arătat fără rost. Atunci, de pildă, în cazul filmului de faţă, spectatorul descoperă brusc că nu vede nici „Revolta în port”, nici „Moartea înghiţitorului de săbii", nici amândouă la un loc plus încă ceva, ci un film despre teroare şi despre condiţia umană în vremuri de teroare. Un film despre victoria prostiei asupra despre triumful brutalităţii asupra „trestiei gânditoare” despre îngenunchierea vieţii, la capătul unei crime spirituale. N-am auzit demult apel mai cutre­murător la raţiune decât strigătul copilului acel „Maii-strul Gherlaş", ţipat până la răgu­şeala, după ce „maistrul” a murit, pentru că nici un adevărat înghiţitor de săbii nu poate înghiţi baionete. Singura notă patetică într-un film lucid, rece aproape. Din nou paradoxal; pe Alexa îl urmăresc paradoxurile până şi în propria-i structură de artist — această răceală a filmului nu tulbură adevărul de revolta fierbinte, îndurerată a sursei literare. Dimpotrivă, printr-o ciudată osmoză, tocmai răceala, detaşarea firească a unui tânăr faţă de timpuri atât de îndepărtate, trece în sub­stanţa conţinutului dramatic, îi alimentează combustia. Aşa cum mizanscena uşor demo­dată nu contrazice tensiunea interioara a eve­nimentelor, ci doar le îmbibă de atmosfera potrivită timpului şi locului în care se petrec, le sporeşte expresivitatea.
     Expresivitatea este, „vânatul” principal, urmărit cu patimă şi „prins” cu succes din de­cupaj în imagine (Vivi Drăgan Vasile), din ca­drul plastic (decoruri: Octavian Dibrov) şi costume (Daniela Codarcea), în coloana so­noră inspirat întregită de muzică (Mircea Flo­rian). O expresivitate agresivă, hăituitoare pentru spectator poate, dar care creează, în cele din urmă, o stare de emoţie aproape fi­zică. Spectatorul este supus unei ofensive permanente de sensibilizare la lumea filmului prin detalii creatoare de senzaţii foarte exacte — de spaimă, de milă, de frig, de izo­lare, de revoltă în faţa siluirii naturii umane în ce are ea mai nobil şi intangibil: sufletul omenesc.
     Genericul filmului Începe cu numele actori­lor principali.. Nici acesta nu este un gest de regizor, ci o plecăciune de artist în faţa altui artist. Este adevărat, Înghiţitorul de săbii res­piră o mare cantitate din aerul necesar vieţii lui prin numele actorilor. Cu aceeaşi lipsă de grabă cu care s-a construit filmul, Alexa îi aduce „în scenă” mai întâi unul câte unul, apoi perechi, apoi pierduţi în masa figuraţiei, o fi­guraţie alcătuită mai cu seamă din actori im­portanţi ai scenei româneşti. Mai întâi „mais­trul Gherlaş”, în prezenţa copleşitoare a lui Mircea Albulescu, apoi George Constantin, la început apariţie scurtă, apariţie promisiune, apoi Victor Rebengiuc, Octavian Cotescu, Ştefan lordache, Leopoldina Bălănuţă, Tamara Buciuceanu Botez, Mitică Popescu. O distribuţie-contribuţie, obol la reuşita filmu­lui, o contribuţie pe care o simţi de suflet pentru că numai dintr-o asemenea mişcare interioară a unor suflete către altele pot ieşi creaţii actoriceşti ca acelea din Înghiţitorul de săbii, numai astfel cred că este cu putinţă ca „apariţii”, „mici prezente" sau roluri se­cundare — Victor Rebengiuc, Leopoldina Bălănuţă, Ştefan lordache — să devină mari creaţii actoriceşti. Ca într-o bună orchestraţie, sub bagheta unui bun dirijor, în acest concert există solişti. Solistul principal este, Mircea Albulescu, cu binecunoscuta forţă convertită în umilinţă, cu privirile stinse care se aprind scurt, într-o flacără tragică, cu mers şovăitor de bătrân şi reacţii proaspete de adolescent, un Albulescu nebănuit, păti­maş cu surdină, şi umilit cu măreţie. Celălalt solist este George Constantin, incredibil cre­dibil în acel colonel vulgar, brutal, obtuz, un personaj pe care numai un actor cu inteligenţă diabolică şi talentul nemăsurat îl putea face să alunece cu atâta subtilitate din ridicol în dubios, din fals bonom în periculos, din prostie benignă în prostie malignă, în cancer de prostie. Nu întâmplător întâlnirea Colone­lului cu Gherlaş este nu numai una din cele mai reuşite secvenţe ale filmului, ci şi un re­gal actoricesc, o înfruntare — colaborare în­tre doi munţi de talent. Şi o mare bucurie pentru sufletul spectatorului.
     Pentru că, oricât de ciudat ar părea acest film, care nu are nimic atracţios, care nu ţine să fie frumos, acest film care vorbeşte grav şi cu o duritate apăsată despre lucruri grave şi aure este făcut, totuşi, cu gândul la spectator. Sigur, spectatorul este liber să primescă sau nu din mâna regizorului acest dar cam greu de purtat, cam înţepător dar el, darul, există. Vreau să spun că, dincolo de plăcere sau neplăcere, dincolo de priza sau lipsa de priză, propunerea lui Alexa Visarion este demnă de luat în seamă cu toată seriozitatea. Filmul său poate să nu placă. Poate să contrarieze. Poate să enerveze. Nici nu-i rău. Rostul artei nu este să pună cataplasme cu muşeţel, ci să strice somnul de după-amiază al spiritelor moţăitoare. Filmul poate să irite chiar spiri­tele subţiri, ascuţite, treze. El poate să stâr­nească insatisfacţii — probabil are şi defecte care scapă simţului meu critic sau la care simţul meu critic nu este sensibil — el nu poate stârni în nici un caz indiferenţă. Plăcut sau nu, înţeles întru-totul sau numai în parte, Alexa Visarion există astfel, ca voce cu un timbru foarte personal, un timbru înalt, pătrunzător, care obligă şi cele mai puţin sensibile urechi să asculte.