După
O noapte furtunoasă (1943) și scurt-metrajele ecranizate în 1952, era de așteptat ca Jean Georgescu să revină la Caragiale. De așteptat și de dorit, ținând seama de finețea cu care-I interpretase în cinema pe marele comediograf. Asta s-a întâmplat însă abia în 1965, cu
Mofturi 1900, dar cu aproape, aceleași bune rezultate. Materia, mai puțin omogenă, alcătuită din câteva schițe puse între „copertele” unei „conferințe”, dramaturgia restrânsă la dialoguri au obligat la o mizanscenă sobră, dominată de scenografia reconstituită cu scrupulozitate față de autenticitatea detaliului, precum și de interpretarea actoricească de o fidelitate dusă, uneori, până la virtuozitate. În fața dialogului caragialean, regizorul își blochează imaginația vizuală și se subordonează puterii replicii. Lungi prim-planuri, alternanțe cuminți, câmp−contracâmp așază înaintea aparatului actorii (sau invers) fascinați ei înșiși de text și căzuți, parcă, în idolatria lui, mizând, dincolo de cuvinte, pe expresivitatea mimicii. Excelează
Grigore Vasiliu−Birlic în „Bubico", unde mobilitatea uimitoare a faciesului actorului e însoțită, într-unul dintre foarte puținele momente de inventivitate cinematografică ale filmului, de o pantomimă delicioasă (trecerea pe culoarul vagonului, pe lângă o doamnă cu forme expandate). O altă asemenea contribuție regizorală se „citește” în „C.F.R.", al doilea mare ax al filmului, căci, dacă montajul paralel îl duce și îl aduce pe spectator mai cu seamă prin două medii esențial caragialene — berăria și trenul — acuzat dramatizată este această bijuterie de ambiguitate, pe care Jean Georgescu o dezvoltă introducând personajul „șefului”, exploatând sugestiile prozei și extinzând dialogul la toată clientela localului (mai puțin Caragiale însuși, așezat într-un colț și notând discret ceea ce vede „enorm și simte „monstruos” — altă găselniță regizorală). Contaminat de ideea ambiguității, Jean Georgescu îl face pe Bubico scăpat din greșeală (și salvându-se teafăr), sugerând eliminarea intenției, în schimb amputează finalul de efect al schiței „C.F.R” („Nu mai mergem... Nu mai ai niciun haz!”). Păstrate în limitele textului, celelalte schițe („Amici", „Diplomație", „O lacună", „Situațiunea") beneficiază pe alocuri doar de câteva racorduri în banda sonoră: preluare de replici („sunt curios”, „bea-ți berea”) în ligamentarea momentelor, ciocănitul roților trenului transferat pe atacul clapelor pianului. Ideea cea mai prețioasă rămâne, însă, concepția de ansamblu a filmului, justificarea lui teoretică: schițele sunt o exemplificare și un răspuns la „conferența” lui Caragiale (nuanțat și mucalit citită de
Marcel Anghelescu și expresiv desenată de Geta Brătescu) „Ce este arta?”, cu care se deschid și se închid aceste inspirat intitulate (dar nefiind, în sine, deloc doar atât)
Mofturi 1900.
