Manole Marcus s-a ţinut de cuvânt. A spus că nu va mai sufla nicio vorbă despre filmul său, atunci când acesta va fi aproape gata. Filmul e aproape gata şi regizorul lui nu mai vrea să spună într-adevăr nimic. Nici cum va fi, nici cum îl «vede» mai departe, nimic. «Actorii joacă bine», spune el sau «Imaginea e foarte bună, foarte frumoasă». De cum încerci o întrebare care cere un răspuns exact, Marcus ridică din umeri: «Nu ştiu cum va fi! Efortul se depune acum în stabilirea unor raporturi între imagine, joc actoricesc, sunet, montaj. Ce mă aşteaptă la capătul acestui efort, habar nu am».
«Imaginea e foarte bună, foarte frumoasă». Am încercat să explic calificativele de mai sus stând de vorbă cu
Al. Întorsureanu, operatorul filmului, despre:
Imaginea de film şi frumuseţea ei
— «Imagine frumoasă» nu există decât ca peiorativ pentru noi, operatorii. Asta vrea să spună: o imagine fotografică, bazată pe un anumit descriptivism exterior, cu portrete frumoase...
— Sunt convinsă că Marcus nu se gândea la o asemenea imagine.
— Ştiu. Vreau să spun doar că noţiunea de «frumos» în imaginea de film e puţin diferită de restul lucrurilor. Ea evoluează, se schimbă. La primul film pe care l-am făcut cu
Gh. Fischer şi
George Cornea,
Viaţa nu iartă (film pe care de altfel îl iubesc cel mai mult), eram convins că forma vizuală a imaginii, cu atmosfera de lumină, cu un relief cât mai pregnant, cu o compoziţie cât mai clară, este ceea ce impresionează cel mai mult sensibilitatea spectatorului. Pe atunci doream ca fiecare cadru să rămână imprimat pe retina spectatorului, ca un basorelief. Pe atunci, «cadrul compus» era literă de evanghelie. Mai târziu însă, am descoperit că imaginea filmului are şi alte laturi, tot atât de expresive, şi a început să mă intereseze, fără să uit cele de mai sus, o anumită fluiditate a compoziţiei şi mişcărilor. Am descoperit că «timpul cinematografic» poate fi marcat mai bine prin descoperirea şi aducerea pe ecran, a lucrurilor care nu se văd, care nu au valoare fizică. Prin redarea unor senzaţii care se nasc, din raportul dintre lucrurile care se văd. Din raportul dintre elementele componente ale cadrului, dintre personaje şi obiecte, personaje şi mediu... De aceea, pentru mine are foarte mare importanţă ca actorii cu care lucrez şi locurile să-mi fie aproape, să-mi creeze un «climat inspirator», să mă stimuleze. Manole Marcus ştie asta şi mă întreabă întotdeauna dacă un actor îmi convine din acest punct de vedere sau nu. Sau un loc. Sau un decor... Mă interesează foarte mult lumea lăuntrică a personajelor şi redarea acestei lumi prin expresia ochilor, şi-mi place să mă substitui personajelor şi să filmez mediul înconjurător prin prisma lor, prin ochii lor şi din starea sufletească în care se află. Asta, dacă vrei, se leagă cu felul în care văd eu acum imaginea unui film: nu «frumoasă», ci expresivă, vie, transparentă, aşa ca prin transparenţa ei să se simtă lumea invizibilă a dramelor, a stărilor sufleteşti, a senzaţiilor pe care le încearcă personajele filmului».
Probabil că asta înţelegea şi Manole Marcus prin imagine frumoasă. O imagine expresivă, potrivită subiectului, concepută pentru el, sensibilă şi pasionată.
Ioana Bulcă: Mi-ar plăcea să joc Midia în fiecare seară! ...şi sunt convinsă că i-aş găsi de fiecare dată faţete noi şi aş «perfecţiona-o» în fiecare seară. Păcat că un film nu se poate juca seară de seară, ca o piesă de teatru. Într-un fel este o nedreptate: după ultimul tur de manivelă, personajul ţi se ia, nu mai e al tău, nu mai poţi face nimic. Este ca şi cum în teatru, după repetiţia generală, ţi s-ar lua personajul pe care tocmai l-ai pus la punct, l-ai creat.
— L-aţi compus greu?
— Destul. Cu toate că personajul are foarte multe trăsături comune cu mine. Dar este totuşi un rol de compoziţie, mă refer mai cu seamă la vârsta psihologică a eroinei. Midia este o femeie cu experienţă de viaţă foarte mare, foarte plină... Şi apoi, pentru mine, de la
Moara cu noroc, este primul rol adevărat. Nici nu ştiu dacă l-aş fi putut realiza dacă Marcus n-ar fi aşa de calm şi înţelegător. Are capacitatea de a-ţi crea condiţii de lucru extraordinare, şi ceea ce este foarte important pentru orice actor, dar mai cu seamă pentru mine care sunt plină de complexe
— ştie să-ţi acorde încredere deplină, ştie să creadă în tine... Nu ştiu cum a ieşit, n-am văzut niciun metru de material, cei care au văzut spun că e bine, dar ştiu că am făcut tot ce am putut pentru acest rol, pe care l-am iubit foarte mult şi că sunt foarte, dar foarte tristă că s-a terminat.
Puţin despre puţin: Dionis şi Afrodita
După ce a primit procură de la
Ana Széles să vorbească şi în numele ei, Sorin Postelnicu — Dionis a început să spună încet cele ce urmează şi care sunau, cel puţin spuse, a versuri albe:
— Am făcut puţin pentru că avem mai puţin (ca rol, ca întindere). Mult, pentru că ne sunt dragi rolurile astea şi mult, cred, pentru că problemele pe care ni le-a pus filmul sunt noi, foarte interesante, şi cu laturi pe care nu le-am cunoscut până acum... E o poveste în care oamenii rezolvă multe situaţii din ochi. Părinţii şi noi, tinerii şi cei care ne înconjoară în această zi a desnodământului (ziua în care se petrece tot filmul) îşi spun foarte multe din ochi. Părerea mea — părerea noastră, este că am jucat într-un film în care ochii joacă rolul principal.
Tot ce se spunea, tot ce se vorbea la Vama–Veche crea aceeaşi impresie, neîndoielnic aceeaşi: de fapt, filmul s-a terminat.
