Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Gustul şi culoarea fericirii” – cronică de film


     După Despre o anume feri­cire şi E atât de aproape fericirea, iată în sfârşit ceva nou: Gustul şi culoarea fericirii. Se pare că ne-am pornit cu tot dinadinsul să scoatem untul din sentimen­ul ăsta atât de sperios încât poeţii se apropie de el în vârful picioarelor. Ca nişte foşti îndrăgostiţi, care-şi măsoară zilnic cota fostelor sentimente, am tăbărât pe fericire cu metrul, cu spectroscopul, cu turnesolul, cu analiza şi psihanaliza: ia să vedem noi ce fel de fericire este ea? Şi cât este de aproape? Şi ce gust are? Şi ce culoare? (Cât de grea, cât de caldă, cât de transparentă e, urmează să aflăm). Nu mi-aş permite să consum spaţiul unei cronici cu ironii la adresa pauzei de inspiraţie în materie de titluri, dacă această pauză nu s-ar prelungi, în mod ingrijorător, şi asupra subiectelor, cu atât mai îngrijorător cu cât ea atinge o parcelă importantă a filmului românesc: actualitatea. Nu numai cronicarul avizat, dar şi spectatorul neavizat a început să observe că, sub un asemenea titlu cloco­tind de fericire, se află invariabila poveste a unui tânăr inginer în conflict cu bătrânul director (de şantier sau de uzină), sau a doi tineri ingineri în conflict cu bătrânul... (în­tr-o uzină sau pe un şantier). Pauza de inspiraţie este deci mai adâncă şi mi se pare că Gustul şi culoarea fericirii este un bun prilej să o mai semnalăm o dată, cu atât mai mult cu cât realizatorii lui încearcă s-o depăşească în mod paradoxal chiar din interiorul unui film supus schemei, de la titlu şi până la conţinut. Încercarea porneşte de la căutarea — şi găsirea — unui personaj principal mai viu, mai nuanţat, mai adevărat, pus într-o situaţie şi ea «mai» omenească: un diriginte de şantier nu foarte, dar încă tânăr, părăsit de iubita sătulă să mai bată şantierele alături de el, pleacă «să-şi caute fericirea în muncă» pe alt şantier. Scenaris­tul (Gheorghe Manole, debutant în ale filmului, dar nu în ale şantierelor, el însuşi «om de şantier») l-a construit din linii dure, din muchii ascuţite, colţuros şi colţos, drept care nu din cale-afară simpatic, l-a înzestrat cu calităţi importante, rezistente şi defecte minore, remediabile, l-a gândit, deci, pe linia circulată a vieţii şi nu pe linia moartă a unei scheme. Regizoarea Felicia Cernăia­nu (şi ea debutantă în filmul artistic de lung­metraj, dar nu şi în film, pentru că este docu­mentaristă încercată şi pasionată chiar de temele actualităţii) şi-a găsit cu un remar­cabil simţ al distribuţiei interpretul ideal al acestui personaj în persoana actorului Mi­tică Popescu, şi-a alcătuit o distribuţie proaspătă, mai puţin de nume, şi mai mult de tipuri, potrivite temei şi subiectului şi, cu o mare încredere în forţele ei, s-a apucat să povestească sigur şi expresiv cum e cu gustul şi culoarea fericirii la acest bărbat nu tocmai tânăr, dar cam nărăvaş, care ia viaţa de la capăt pe alt şantier, între alţi oameni. Filmul începe sigur, atrăgător, cinemato­grafic. Un cadru lung — filmat impecabil de lon Marinescu într-o mişcare perfectă, rotundă care defineşte clar personajul şi situaţia în care se află. El continuă frumos, curgător drumul spre altceva într-un vagon-restaurant, de unul singur, singurătate înecată «şantiereşte» în câteva pahare de coniac. Scurt, expresiv, acel «altceva» nu întârzie să apară în peisajul unei străzi de oraş de provincie, cu bătrâni care odihnesc la soare, cu tineri grăbiţi în ale lor, imagine sugestivă care face să se simtă vâna de documentarist a regizoarei. Apoi «locul de muncă» şi omul cu care eroul nostru va încerca să-şi recapete gustul şi culoarea fericirii: inginerul-şef, care de fapt este o femeie, o femeie nici ea foarte tânără, nici ea Brigitte Bardot, care-I măsoară calm şi înţelege într-o clipă, cam cu ce s-a ocupat el în timpul drumului... Regizoarea «filează» cartea asta discret. Nimic nu mişcă în aerul dintre cei doi spre ideea viitoarei legături. Ba, dimpotrivă — ni se sugerează — mai degrabă fetişcana asta cu privirea foarte albastră şi mintea cam albă, care asistă fără voie la schimbarea cos­tumului de drum cu blugii de şantier, ar putea să fie «victima» atât de singurului diriginte de şantier. Este însă numai o sugestie întreruptă brutal şi necinemato­grafic cu un cadru, neutru, de şantier, văzut prin fereastra biroului. Chiar şi după acest moment de clătinare, filmul îşi mai găseşte drumul drept spre conflict, intenţia realizatorilor de a zgâIţâi schema rămâne încă vizibilă. Pentru că ceea ce ni se propune nu mai este conflictul, devenit clasic, între cineva şi altcineva, ci acela dintre un om şi un colectiv. Un colectiv mic, dar păstos, aderent la inerţie şi incompeten­ţă: un şef de investitii incapabil şi simpatic, cu nume predestinat — Ciorbaru, interpretat de Vasile Cosma în nota unei pitoresc candid; un şef de lot Gorun — gospodar mai mult cu sine decât cu şantierul (Costel Constantinescu); o tehniciană adormită, specializată în cafele (Adriana Şchiopu); un-nu-se-ştie-ce, preocupat mai mult de fotbal, decât de treburile şantierului. Oa­meni mici, fără dimensiune interioară, drept care, supuşi fără crâcnire unui director zbir. Ajunşi în «vârful piramidei» acestui colectiv, realizatorii îşi uită brusc propunerea, con­flictul alunecă în rama cunoscută, aşa încât avem din nou de a face cu înfruntarea dintre noul inginer şi vechiul director (Dorel Vişan). Vechiul director conduce o ţesătorie şi ea veche, lângă care se construieşte una nouă (de unde şantierul şi noul diriginte). Directorul are o obsesie: drumurile asfalta­te. Şi cum drumurile nu se fac cu obsesii ci cu ciment, iar el nu are ciment repartizat pentru drumuri, «îl împrumută» din cota şantierului. Cu acte în regulă. Dar oare noul diriginte va semna aceste «acte în regulă»? Evident, nu. lar dacă el nu semnează, oamenii nu-şi pot primi salarele. Ajunşi în acest nod, filmul avea mică şansa să devină o dezbatere pasionantă pe tema răspunderii celor aflaţi în posturi de răspun­dere. Numai că de aici încolo, după o mică tresărire de adevăr (încercarea de denigrare a dirigintelui), gustul fericirii trage spre dulce, iar culoarea spre roz. Intervine se­cretarul de partid al ţesătoriei (Nae Gh. Mazilu), intervine secretarul de partid al municipiului, intervine şi dragostea dintre diriginte şi inginera-şefă, intervine chiar şi directorul trustului de construcţii (perso­naj acoperit cu seriozitate şi farmec de prezenţa lui Ilarion Ciobanu), directorul­-zbir virează brusc înspre principialitate şi nu mai rămâne decât un singur personaj irecuperabil: simpaticul şi incompetentul şef de investiţii pe post de acarul Păun. Regizoarea s-a străduit din răsputeri să acopere această schemă cu o mare cantita­te de bun simt şi cu toată priceperea ei de documentaristă. Strădanie vizibilă şi vizibil împlinită în câteva secvenţe de şantier, în câteva relaţii umane, în câteva personaje cu pregnanţă vii. Cuceritor, în interpretarea u­nui tânăr actor de mare talent, Gheorghe Visu, acel Vasilică încredinţat pe viaţă că «totul se aranjează», cuceritoare, tehniciana cu privirea ei albastră şi gesturile moi, inerte; convingător, gospodarul şef de lot, Gorun sau meşterul Paraschiv, interpretat de Papil Panduru. Regizoarea a încercat şi a reuşit să creeze un fundal de adevăr al locului: atmosfera de lâncezeală din biroul şefului de investiţii, a oraşului cu cofetăria în care se vinde «în cont», cu debitantut care «nu are» rest, cu restaurantul în care se îmbată dirigintele, în timp ce Vasilică asigură ameţit că «se aranjează»... Dar acesta este doar fundalul nu şi fondul filmului. Ca de obicei. Regizoarea a încercaţ să se sustragă şi acestui «ca de obicei» dar din nou nu a reuşit decât pe bucăţele, şi aici nu numai pentru că obiceiul este prea înrădăcinat, ci şi pentru că nu a avuţ şansa unei echipe solide, impecabile. Scenaristul i-a oferit o materie primă bogată mai mult în intenţii; decât în fond. Dialogurile sunt inegale, oscilante, între replica expresivă şi fraze-tip, «specifice» filmelor cu acţiunea plasată pe un şantier — mă şi întreb cum a reuşit să se adapteze atât de rapid acestui specific. Operatorul lon Mari­nescu, bine verificat ca talent şi meşteşug, «casă de încredere», oscilează şi el între o imagine cu mari virtuţi şi convenţionalism. Decorurile — Mircea Rîbinschi— şi costu­mele — Cristina Păunescu — sunt indiferente, inexpresive. Singurul ajutor substanţial vine din partea actorilor (atunci când vine) şi a muzicii semnată de Radu Zamfi­rescu, şi el debutant în filmul artistic de lungmetraj, dar vechi aranjor de muzică la Studioul «Sahia».
     Ceea ce rămâne cu adevărat din acest film cu titlu atât de poetic şi neajunsuri prozaice este linia unui personaj. Linia interioară, coerenţa de comportament a acestui diriginte de şantier nu tocmai «uşa de biserică», dar drept, cinstit, din care Mitică Popescu face, cu o mare economie de mijloace, un personaj de reţinut şi de pus bine în galeria atât de săracă a perso­najelor «cu biografie», vii şi viabile. Şi ră­mâne, în ciuda unor «lipituri» de caracteri­zare, cum ar fi pasiunea pentru limba en­gleză şi pentru handbal, vizibile lipituri, din moment ce nu funcţionează decât ca am­bianţă sonoră prima, ca element de decor cea de a doua. Mai rămâne acea ingineră puţin seacă şi principială, dubios de calmă, şi bine intuită de Cornelia Gheorghiu. Mai rămâne această schiţă de poveste cu un bărbat şi o femeie, un bărbat foarte singur care «vrea să construiască socialismul înainte de a ieşi la pensie», şi în timp ce se ocupă cu trebuşoara asta întâlneşte o femeie şi ea foarte singură — deşi are, sau mai bine zis, a avut pe undeva un soţ — şi care-I iubeşte aşa, colţos şi antipatic cum este. Rămâne adică, dorul pentru ceea ce putea să fie Gustul şi culoarea fericirii, dacă dorul nostru de ea, de fericire, nu s-ar epuiza tot în titluri.
     Pentru mine mai rămâne credinţa că această regizoare venită dinspre documen­tar înspre ficţiune, va izbuti într-o bună zi — de-ar fi cât mai aproape! — să facă cu adeva­rat film de actualitate. Pentru că are, lângă talentul obligatoriu oricărui creator, acel «ceva» în plus fără de care nu se poate face film de actualitate: simţul vietii.
(Cinema nr. 10, octombrie 1978)

Tags: dorel visan, eva sirbu, felicia cernaianu, gustul si culoarea fericirii film, ilarion ciobanu, ion marinescu director de imagine, mitica popescu film

Comments: