„Femeia în filmul nostru e o figurantă. Din cauza asta, „fizicul conteaza”. Tot nu face nimic. Cel puţin să fie frumoasă..."
— Mărturisesc, stimată Gina Patrichi, că v-am ales special pentru o discuţie despre condiţia actriţei de film. Sunteţi una dintre posibilele vedete ale fiImului nostru, iar filmografia dumneavoastră numără, mari şi late, trei roluri. Este o situaţie paradoxală. Dumneavoastră cum v-o explicaţi?
— Exact prin ceea ce numeaţi: condiţia actriţei de fiIm. Pentru că la noi, în cinema, ceea ce contează în primul rând e fizicul. Spun fizicul, dar de fapt este vorba despre regizor, despre gustul lui, despre felul în care ştie să privească şi eventual să şi vadă o actriţă. Pentru că nu există actriţe — de fapt, femei — frumoase sau urâte, fiecare femeie are frumuseţea ei, totul e să ştii să i-o vezi, să i-o descoperi... Mai contează apoi şi ce vrea regizorul de la tine, de la film, de la el însuşi. Pentru că, în clipa în care preocuparea lui este de a nu spune nimic, ci doar de a arăta, atunci e normal să vrea să arate ceea ce place marii majorităţi, iar marea majoritate preferă trăsăturile perfecte, frumuseţile după canoane. În aceste condiţii — şi cam aşa s-a făcut film la noi până mai acum — o Bette Davis, de exemplu, n-ar fi avut nicio şansă...
— Ştiţi că şi Bette Davis a trebuit să se lupte la vremea ei ca să învingă prejudecata frumuseţii după canoane. Azi, însă, această prejudecată a cam început să dispară, ba chiar să fie înlocuită cu prejudecata urâţeniei expresive.
— Nici asta nu ajunge. Şi nici nu cred că ar trebui să devină o condiţie. Ceea ce cred, că poate fi o condiţie sine qua non pentru o actriţă de film, este personalitatea. Adică acel ceva pe care îl adunăm în noi — şi aici nu-i vorba numai de femei, fireşte — tot ce gândim, simţim, cunoaştem pe lumea asta. Aici ajung de fapt la ceea ce se cheamă sensibilitate, capacitate de a recepţiona. Sigur că sensibilitatea e un har de care poate beneficia oricine. La actor, ea poate fi şi educată. În meseria noastră mai şi înveţi să fii sensibil. Actorii sunt din naştere nişte hipersensibili, iar la cei foarte mari această hipersensibilitate este, adeseori, datorată unui dezechiIibru organic. Dar exact acea hipersensibilitate îţi permite, de exemplu, ca la o comandă a creierului să plângi în fiecare seară la un anume cuvânt sau la o imagine pe care ţi-ai fixat-o ca declanşator al lacrimilor. Şi nu e un plâns mecanic, pentru că în tine cuvântul acela sau imaginea aceea declanşează o stare de emoţie autentică, de suferinţă reală.
— Aici, vrând nevrând. lucrurile încep să se despartă. Sensibilitatea feminină este de altă factură decât cea masculină...
— Evident se despart. Sensibilitatea noastră este deschisă mai mult spre lucrurile mărunte, spre aşa zisele „fleacuri”, considerate neesenţiale. Noi suntem în stare să facem din ţânţar armăsar, e adevărat. Dar oare asta nu înseamnă tocmai o putere, poate exagerată, de percepţie? O anume intensitate de trăire? Bărbaţii sunt mai profunzi, fireşte, ei sunt sensibili la lucrurile grave, importante. Pentru noi totul e foarte important. Începând tocmai cu detaliile, cu „fleacurile”. Eu cred că tocmai graţie acestei calităţi — care poate fi la fel de bine şi un defect, mai ales în viaţa de toate zilele — o actriţă poate construi orice, dar absolut orice personaj, fără să posede neapărat datele acelui personaj. Poţi fi, în viaţa de toate zilele, un monument de sobrietate, iar pe scenă să interpretezi cu convingere o femeie de moravuri uşoare. Pentru că noi ne construim personajul exact din acele detalii la care suntem extrem de sensibile, pe care Ie observăm, le analizăm şi, finalmente, le organizăm într-un personaj. Unui actor, deci unui bărbat, cred că i-ar fi mai greu. El trebuie să posede nişte date asemănătoare cu cele ale personajului sau cel puţin să fi făcut o dată în viaţă o experienţă similară. Cred — de exemplu — că niciodată un actor care n-a pus strop de alcool în gură nu va putea să joace, în mod convingător, un alcoolic. Ceea ce le lipseşte lor, bărbaţilor, este poate puterea de a imagina. Putere pe care noi, spre bine sau spre rău, o avem slavă domnului...
— Mai există o calitate care face ca, de exemplu, să simţi pregnant prezenţa unei actriţe nu neapărat frumoasă — mai ales în film — şi să nu reacţionezi de fel în faţa unei frumuseţi perfecte. I se spune: feminitate. Orice femeie o poate avea sau nu, dar pentru o actriţă se pare că e foarte important să o aibă. Ce credeţi?
— Depinde cum gândeşti această feminitate. Ea se poate reduce la ceea ce numim sex-appeal, dar mie mi se pare că lucrurile sunt mai profunde, Feminitatea poate fi un anume fel de tandreţe, de căldură, poate fi răbdarea de a asculta şi ştiinţa de a te face ascultată, o anume prezenţă mereu vie, mereu neobosită... De fapt, feminitatea se adună din întâlnirile cu viaţa, mai bine spus, ea este ceea ce rămâne din întâInirile cu viaţa. Urmele, peceţile ei. Oricum, pentru o actriţă, într-adevăr, este foarte importantă. Sau cel puţin nu strică s-o ai decât dacă e de proastă calitate. Adică făcută. Mimată... Dar, iertaţi-mă, să zicem că o actriţă are toate aceste calităţi: sensibilitate, personalitate, feminitate, ce să facă cu ele? Femeile din filmele noastre sunt cel mai adesea nişte figurante. De la bun început, din scenariu, nişte figurante. Şi dacă e vorba de figuraţie, e normal să se aleagă o actriţă care să arate bine. Care să fie cel puţin frumoasă. De aceea spuneam la început că prima condiţie pentru ca o actriţă să facă film, la noi, e fizicul.
— Condiţia femeii, se ştie, implică azi anumite avantaje şi dezavantaje. Ele sunt altele pentru o actriţă?
— Până la un punct sunt aceleaşi. Aceleaşi bucurii, aceleaşi probleme. Maternitatea, anii care trec şi care lasă urme, obligaţia de a fi la înălţime şi pe plan profesional... Atâta doar, că la noi se observă. Noi suntem în văzul lumii. Oricine poate să ne numere ridurile, să constate modificările, să ne judece după felul în care arătăm.
— Credeţi că pentru o actriţă amprenta vârstei contează?
— Ca să nu conteze e nevoie de o Iimpezime sufletească formidabilă. Şi chiar aşa fiind, dacă am face o anchetă în marele public — şi eu mă includ în marele public — am descoperi că oamenii preferă să vadă o actriţă cu o faţă Iimpede, chiar dacă personajul e matur şi are în spatele lui o mare experienţă de viaţă, cu toate armele ei.
— Experienţa şi limpezimea obrazului nu credeţi că nu prea merg împreună?
— Nu merg, sigur că nu merg. Dar eu spun ce preferă lumea să vadă. Eu, de pildă, nu mai pot sugera în niciun fel o mare limpezime sufletească — chiar dacă o am — atâta vreme cât faţa mea e atât de lucrată de viaţă. Am fost şi foarte fericită şi foarte nefericită, niciodată n-am fost la mijloc. Şi asta se vede pe faţa mea, şi nu în riduri, ci în expresie. Aş mai spune ceva care nu e tocmai în avantajul meu, dar e adevărat: oamenii arată aşa cum sunt. lar eu pot fi şi foarte rea şi foarte generoasă şi foarte aspră, ceva mai greu pot fi şi blândă... Nu sunt o apă foarte limpede...
— Ce personaj n-aţi mai putea juca, acum, pentru nimic în lume?
— Julieta. Şi nu din pricina vârstei. Pe scenă, Julieta se poate juca, practic, la orice vârstă. Numai că nu crede nimeni. Începând cu actriţa... Eu am mai zis o dată şi, iată, repet: cred că ar trebui să ni se întâmple minunea de a juca rolul potrivit la timpul potrivit. Nici prea devreme, dar nici prea târziu. Voi juca acum în filmul Malvinei Urşianu,
Trecătoarele iubiri; un asemenea rol „pică” la timpul potrivit: Hanna. Am citit scenariul şi sunt foarte fericită că Malvina Urşianu s-a gândit la mine. Este, în sfârşit, un rol de femeie în filmul românesc.
— V-aţi gândit de unde se trage criza asta de personaje feminine în film? Nu cumva câştigând dreptul de a fi alături de Ei, l-am pierdut pe acela de a ne afla sub ochii lor?
— Nu ştiu... Poate e un timp al bărbaţilor. Al ştiinţei, al războaielor, al afacerilor... Noi nu avem foarte mult loc în toate astea. Ne-am emancipat, e drept, suntem egale cu ei, e drept, dar biologic nu putem fi egale. Noi îndeplinim şi rolul vechi, acela de a fi femei, mame, soţii, de a fi un vis-à-vis agreabil. Un vis-à-vis care pune umărul alături de ei la tot ce e de făcut. Paradoxală situaţie... Asta nu înseamnă că suntem victime. Cred că trebuie să suportăm cu plăcere consecinţele egalităţii, cu limitele ei cu tot. Şi pe urmă, noi avem un mare atu: capacitatea noastră de a ne face viaţa frumoasă. Din nimicuri. Că nu suntem pretenţioase. Ne mulţumim cu o floare, cu o rochie nouă, cu o vacanţă la mare, cu o primăvară. Putem fi mult şi bine egale cu ei. Pot să ne ceara să fim deştepte, să fim instruite, să fim la nivelul lor, pot să ne ceară şi leafa, pot să ne ceară orice.Nouă ne rămâne primăvara. Sau rochia cea nouă. Sau vacanţa la mare. Noi putem şi să muncim şi să arătăm bine — dacă trebuie — să îngrijim un copil, să-i îngrijim pe ei, să-i iubim, să-i cicălim, să fim bune, rele, insuportabile, generoase, egale cu noi şi egale cu ei. Nu credeţi că suntem formidabile?
