Nu ştiu alţii cum sunt, dar românii au o relaţie specială cu banii. Dacă unul câştigă o sumă mare, muncind însă cinstit şi din greu, prea puţini îl admiră. În schimb, banii căpătaţi fără muncă, peste noapte, strălucesc magic pe aceste plaiuri. Cei care susţin că posedă o metodă cu care câştigi sigur la loto, cei care declară, înainte de a intra în puşcărie, că Dumnezeu i-a ajutat să adune sute de milioane de euro sunt idolii mulţimii. Cât despre căutătorii de comori...
Corneliu Porumboiu a găsit doi, într-un bloc din Bucureşti, şi i-a pus pe ecran. Costi nu e bogat, dar nici muritor de foame nu e, lucrează la primărie, are un copil care visează la o comoară din povestea lui Robin Hood, pe care tatăl său i-o citeşte seara, şi o nevastă care întruchipează perfect Cuminţenia Pământului a lui Brâncuşi. Românul nostru, cu rate de plătit şi bani socotiţi, nu arată ca unul care dă vrabia din mână pe zece de pe gard sau umblă după cai verzi să le ia potcoavele. Un vecin însă, Vecinul, mic întreprinzător falimentar, înglodat în datorii, îşi închipuie, cât se poate de serios, că se poate salva dacă găseşte „comoara” pe care bunicul lui zice că străbunicul ar fi îngropat-o în curtea casei părinteşti la venirea comuniştilor. ..
O legendă împărţită la doi şi bazată pe nimic, pe care o livrează un mofluz, e de ajuns ca să-l determine pe simplul cetăţean Costi să investească aproape o mie de euro, fără teama de a fi considerat dobitoc?
Dacă ne gândim la entuziasmul cu care milioane de români şi-au pus economiile în Caritas, SAFI sau FNI, părându-li-se normal şi moral să câştige de 8-10 ori mai mult în aceste temple ale proniei cereşti unde dormind te-mbogăţeşti, răspunsul e da. Sau la cei care i-au dat bani „vrăjitorului numerelor” Ogică-OTV, ca să-i înmulţească şi au rămas fără ei...
Am citit scenariul
Comorii lui Corneliu Porumboiu în urmă cu aproape doi ani. Aş putea să vi-l povestesc cuvânt cu cuvânt, şi tot ar merita să vă duceţi să vedeţi filmul. Pentru că, după experimentalismul minimalist extrem din
Al doilea joc, Porumboiu a făcut acum cel mai cinematografic dintre filmele sale.
Ritmul şi compoziţia cadrelor (din nou remarcabilă creaţia directorului de imagine Tudor Mircea), coloana sonoră în secvenţele căutărilor de zi şi de noapte prin ograda sălbăticită a vechii case din Islazul proclamaţiei de la 1848 (încă un „motiv” pentru vizionarul cavaler român de El Dorado, Costi, să creadă că
trebuie să existe comoara!) încheagă un
spaţiu cinematografic rar, alcătuit numai din elemente de real, dar cu o aură metafizică din ce în ce mai intensă... Spectrele istoriilor sângeroase petrecute pe bucata aceea de pământ din Câmpia Română, dezmăţul, violenţa, râsul călăilor, plânsul morţilor le simţim zbătându-se în iarbă, în trunchiurile copacilor, în frunzele bătute de vânt, în pereţii mâncaţi de timp... Zgomotul intermitent al detectorului de metale parcă vine din gâtlejul unui animal fantastic, din alte ere...
După
Aferim!-ul lui
Radu Jude, e o încântare să văd atât de repede un alt film românesc în care aparatul de filmat funcţionează ca o maşină a timpului.
Şi a firii omeneşti. Personajele din
Comoara sunt mult mai evolutive decât cele din
Poliţist, adjectiv sau
Metabolism. Vecinul, slăbuţ, decent şi calm până la placiditate, ajunge, în mai puţin de o oră, din politicos, politic pricinos, agresiv până la a pune mâna pe cazma să dea în cap. „Burghezul” Costi, destinat unei vieţi de familie câtuşi de puţin aventuroase, devine, împreună cu nevasta, Ferdinand şi Isabela de Castilia finanţând expediţia propusă de Vecinul Cristoforo Colombo. Când iniţiatorul pierde speranţa şi renunţă, Costi continuă să sape ca un posedat după Indiile de Vest... şi nu mai are de gând să fie atât de legalist încât să declare la Poliţie ce-or găsi...
În vreme ce vrăjitorul cu nuieluşa fermecată, Cornel, bătrânul prestator de detecţie la negru, care îşi fentează şeful şi fiscul, se dovedeşte un evazionist omenos şi onest.
Toma Cuzin şi amatorii Adrian Purcărescu şi Corneliu Cozmei, conduşi cu mână sigură, reuşesc să verosimilizeze toate aceste treceri actoriceşte dificile.
În final, Corneliu Porumboiu ne mai urcă o dată de pe pământ în basm - cu ajutorul unei lădiţe metalice ruginite şi al unui părculeţ cu instalaţii de joacă pentru copii, întruchipează intersecţia a trei ziceri ale lui Iisus:
„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea” (Matei, 13, 44).
„De nu vă veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei, 18, 3).
„Adunaţi-vă comori în cer unde nu le mănâncă moliile şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde îţi este comoara, acolo îţi va fi şi inima!” (Matei, 6, 19-21).
Şi mai aminteşte acest film minunat că într-un tată poate să stea ghemuit un frăţior al copilului său, care, câteodată, ridică fruntea.
P.S.
Nu pot, totuşi, să nu spun, aşa cum i-am spus şi lui Corneliu Porumboiu, că hipermărinimia lui Costi din ultima secvenţă mi se pare forţată şi nepotrivită cu personajul.
