Pe Eugen Mandric trebuie să-I iei aşa cum e: simplu, direct, bărbăteşte. «Îmi plac comentariile dvs. Sunt sincere, pătimaşe, polemice. Îmi plac filmele dvs. de istorie. Sunt aspre, vii, documente patetice de atitudine. Mărturisesc vocaţia publicisticii filmate».
— Publicistica filmată o vocaţie? Nu m-am gândit niciodată că-ţi trebuie har ca să fii un om al zilelor tale. Cred că e mai degrabă condiţia noastră obligatorie, a noastră a tuturor care nu putem respira dacă nu luăm atitudine faţă de evenimente, nu le comentăm în forul nostru intim şi cu ceilalţi, cât mai puţin conformist. Sunt gazetar, ceea ce nu-i o vocaţie, e mai degrabă o boală. Eu nu aş putea trăi o zi fără să citesc ziare. Să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în lume şi să particip pasional. Cum s-ar zice, n-aş putea trăi fără să mă doară capul şi pentru ceea ce nu mă priveşte direct pe mine. Sunt un animal politic. Mă informez, deci exist. Particip, deci nu exist degeaba.
— Publicistica filmată o profesie? Nu m-am gândit niciodată că-ţi poţi face din ea o profesie. Cel mult o profesie de credinţă. Eu scriu reportaje, comentarii de filme documentare, scenarii, pentru că ăsta e modul meu de a sta de vorbă despre secolul nostru cu oamenii secolului nostru. Că există şi o «specializare», asta vine cu timpul, cu kilometrii de peliculă montaţi, comparaţi, comentaţi. Mi-au reuşit cel mai bine acele comentarii în care — depărţindu-mă puţin de imaginea concretă — reuşeam să proiectez evenimentul în nişte spaţii istorice şi filozofice mai largi, într-un cuvânt, când tindeam spre eseistica cinematografică. E ceea ce am încercat cu filmul de montaj
Pagini de istorie sau cu recentele documentare pentru televiziune
Lumea între două războaie şi
Victorie în mai. Filme pe care doresc să le continui cu alte zece documentare care să poată oferi în ansamblu o imagine a secolului nostru. Voi îndrăzni să alternez în unele cazuri material documentar de arhivă şi secvenţe din filmele de ficţiune. De exemplu, dezbaterea despre maşinism şi alienare va fi o îmbinare între fenomenele exprimate de documente şi fenomenul (în cazul nostru, atitudinea muncitorului faţă de banda rulantă) reflectat în arta timpului, respectiv în
Timpuri noi al lui Chaplin. Comentariul va informa, desigur, pe spectatori, când se află în prezenţa documentului şi când în faţa filmului de ficţiune devenit în acest caz document de atitudine. Pe această îmbinare între documentar şi ficţiune se bazează, în intenţie, şi scenariul de film artistic pe care-l scriu pentru
Mihai lacob, unde urmăresc câteva destine pe fundalul tragic al calamităţilor din primăvară. Tot un film de ficţiune — reconstituirea unor evenimente istorice: anii '43 – '47, prin intermediul câtorva personaje — intenţionez să realizez împreună cu fratele meu, Emil Mandric.
— Publicistica filmată o artă? În măsura în care îşi depăşeşte condiţia sa informativă şi se ridică la nivelul marilor idei ale secolului nostru. Pe mine mă interesează dacă materialul — imaginea montată şi comentată — devine eseu. În film se petrece azi ceea ce s-a petrecut cu romanul documentar ilustrat de — să zicem, pentru uzul discuţiei, nu că ar fi un model — Truman Capote. Cu cât reconstituirea unor evenimente va fi mai exactă, cu atât filmul va deveni mai artistic în sensul adevărului, nu al formulelor lustruite. Succesul montajului lui Rossif
Pourquoi l'Amerique,
36 al lui Henri Turenne şi
Z-ul lui Costa Gavras (realizat cu alte mijloace dar cu aceeaşi metodă) demonstrează nemaiîntâlnitul interes pe care-I manifestă tot mai mult publicuI pentru filmul politic. Pentru documentul-dezbatere. Pentru filmul-eseu. Ăsta şi este viitorul cinematografului şi al televiziunii. Lumea este din ce în ce mai politică, arta va fi din ce în ce mai politică. Când făceam comentarii politice pe micul ecran, primeam săptămânal 80–120 scrisori, mai mult decât
Florin Piersic. Nu-i simptomatic?
Pentru gazetarul Eugen Mandric totul e simptomatic. Şi notiţa despre Cambodgia şi clasificarea echipei noastre în Mexic. Şi fapta de eroism a ostaşului anonim şi baricadele împotriva apelor pe care le-au ridicat sighişorenii. «Pâine şi bolovani — iată armele noastre în acele zile tragice». La el vorbele vin din inimă şi merg spre inimi: scurte, precise, eficiente.
«Înţelegi de ce mă pasionează atât publicistica în imagini? Pentru că îmi dă mai mult decât orice sentimentul utilităţii acute».
