Realizat după romanul omonim al lui Dan Lungu, cu un scenariu scris de Dan Lucian Teodorovici şi Vera Ion,
Sunt o babă comunistă se află printre expresiile cinematografice româneşti ale estalgiei. Mai mult decât atât, filmul lui
Stere Gulea ca şi romanul lui Dan Lungu fac din estalgie tema principală.
O disociere devine numaidecât necesară privind estalgia aşa cum o utilizează în roman şi film Dan Lungu şi Stere Gulea. În studiul său, "Socialist Films and Capitalist Commodities in Contemporary Poland", Kacper Poblocki distinge între estalgie şi fetişism. Dacă sub semnul estalgiei stă o imagine idilizată, cosmetizată afectiv a fostelor regimuri comuniste, fetişismul se înscrie în raţiunile economiei de piaţă care transformă obiectele lumii comuniste fie în exponatele unui cabinet de curiozităţi, fie într-un bazar sentimental de suveniruri. Din acest punct de vedere,
Sunt o babă comunistă este şi o comedie economică unde se ciocnesc economia etatizată a statului socialist cu economia de piaţă, dar şi un mod de a fetişiza comunismul concentrat în câteva anecdote pe care spiritul băşcălios al clasei muncitoare le furnizează generos.
Estalgia din filmul lui Stere Gulea nu vehiculează nicio consideraţie de ordin ideologic, precum poncifele şi sofismele profesate de Noua Stângă žižekiană, cu Alain Badiou, Claude Karnoouh et alţii, ci doar sentimentul unei imposibile reîntoarceri la ceea ce a fost dublat de un sentimentalism al memoriei legat de propria existenţă în cadrul de cultură şi civilizaţie creat de regimurile comuniste. În acest sens, alegerea personajului este definitorie. Nu este vorba de un filosof ca în "Cel mai iubit dintre pământeni", romanul lui Marin Preda ecranizat de
Şerban Marinescu în 1993, un intelectual capabil de o reflecţie nuanţată, de o practică a ideilor în dialog. Ideile, dacă există aici sunt idei primite, în rest avem o serie de clişee despre raportul dintre prezent şi trecut, dintre capitalism şi comunism, dintre omul nou, lipsit de afecte, şi omul vechi, educat la şcoala umanismului socialist, de consideraţii stereotipale şi pe firul lor de un rapel asupra unei existenţe în niciun fel spectaculoase, redusă la o „stare de fapt”. Din amintirile Emiliei (
Luminiţa Gheorghiu), muncitoare la una dintre numeroasele întreprinderi comuniste, se desprinde materialul din care se pot confecţiona tipice legende urbane aşa cum le prezintă
Cristian Mungiu et Co. în
Amintiri din Epoca de Aur (2009). Întâlnirea cu Ceauşescu cu care tovarăşa era desemnată să dea mâna, cu condiţia ca această mână să nu fie transpirată, este vizionată din culise unde are loc instructajul vigilent al securiştilor, debitând formulele găunoase şi sacrosancte ale propagandei, ceea ce face, fapt previzibil, ca totul să alunece în grotesc şi derizoriu. Ca şi în "Legenda activistului în inspecţie", îndelung pregătitul eveniment nu va mai avea loc, lăsând doar un orizont de posibilitate încărcat de reverie tovarăşei alese pentru onoarea supremă. O serie de flash back-uri paseiste filmate într-un alb-negru spălăcit reprezintă tot atâtea decupaje ale unei existenţe umile, care prin sugestie se contaminează de cenuşiul peliculei. Însă cu abilitate, Stere Gulea reuşeşte să facă aceste secvenţe ceţoase mai vii decât cadrele unui prezent colorat. Toate aceste fragmente posedă, nu doar în memoria Emiliei, dar şi în aceea a peliculei o aură proprie, aceea a timpului ireversibil consumat, iar această aură le-o conferă nostalgia. Nu este vorba aici de o ieftină idealizare, ci de faptul că documentul extrage bucuria simplă a unor oameni simpli care fac haz de necaz, care reacţionează ironic, care trăiesc cu toate celulele firii clipa lor măruntă. Există o serie de scene groteşti, însă în ele sunt prezente de fiecare dată activiştii, securiştii, regizorii obtuzi ai unui spectacol absurd care trece în ochii tuturor drept o farsă. Până şi acele imagini au ceva teatral, buf, însăilat, de spectacol ieftin de brigadă artistică unde sunt expuse maniheist virtuţile şi păcatele capitale. În rest, glumele se ţin lanţ în întreprinderea unde lucrează Emilia, şi acest umor salvator oferă faţa umană a regimului, alimentează estalgia şi creditează un început de mitologizare. Emilia o spune simplu în chip de concluzie „Sunt o babă comunistă” prin contrast cu ceea ce afirmă Dna Stroescu (
Valeria Seciu), Rosina în romanul lui Dan Lungu. Pentru aceasta din urmă, comunismul a avut sensul unei catastrofe care i-a schimbat radical existenţa, argument în faţa căruia Emilia rămâne impenetrabil detaşată. Vocea pierdutresemnată a Valeriei Seciu abia se aude, voluntarismul de Victoria Lipan al Emiliei este molipsitor prin vitalismul lui. Două lumi stau faţă în faţă, iar dialogul dintre ele este imposibil, de aceea nici nu există vreun ictus polemic în discuţie. Pe de o parte, istoria celor din „clasa” dnei Stroescu conservă amintirile traumatice, pe de altă parte, pentru cei din „clasa” dnei Emilia avem o tipică „istorie fără vină” (history without guilt). Scena mesei în familiei este remarcabilă, şi ea invocă prin comparaţie pe aceea din
4,3,2 (2007) al lui Mungiu, unde personajul interpretat de aceeaşi minunată actriţă, Luminiţa Gheorghiu, este centrul de greutate al discuţiilor.
Altfel, în ceea ce priveşte comunismul, existenţa Emiliei este întreagă acolo, cu bucuriile şi tristeţile pasagere, cu un banal care însă devine semnificativ abia când începem să îl privim atent. În acest sens, observaţia unui umorist problematic precum Gogol devine esenţială, şi anume că: „dacă privim atent şi îndelung o istorie nostimă, ea devine din ce în ce mai tristă.” Acest Everyman feminin devine centrul atenţiei şi chiar dacă sub raportul ideilor nu transmite nimic, sub raportul afectelor comunicarea este deplină şi deschisă către empatie. Pe aceasta a mizat şi Dan Lungu, pe aceasta mizează şi Stere Gulea, pe o sancta simplicitas a personajului său – ceea ce nu-l face mai puţin complex –, pe comunicarea directă a unei bogăţii sufleteşti pe care istoria a uitat-o într-o debara oarecare. Muncitorii apar nu în calitate de clasă muncitoare, nu există niciun fel de liant ideologic cum îşi dorea Partidul, ci ca un grup de oameni vii. Nu doar retrospectiva, ci şi reîntâlnirea la o şuetă, unde Emilia nutreşte proiectul utopic al reînvierii micii familii muncitoreşti într-o întreprindere capitalistă, evocă aceeaşi atmosferă de familiaritate caldă, de bonomie. Este ceea ce s-a salvat din comunism, în contra lui, sugerează Stere Gulea, umanitatea acestor oameni simpli. Cu totul altceva aveam în masa amorfă de muncitori din ultimele scene ale
Reconstituirii (1971) lui
Lucian Pintilie. Legătura lor cu comunismul ca ideologie este nulă. ?i încă un fapt, comunismul nu există în această comunitate, din el au rămas o serie de amintiri, dar capitalismul apare net, agresiv, viciat, inuman, generând o anxietate corozivă care afectează cuplul format din canadianul Alan (Collin Blair) şi fiica Emiliei, Alice (
Ana Ularu). În cele din urmă, Stere Gulea amplifică această anxietate cu un fapt care nu exista câtuşi de puţin în romanul lui Dan Lungu. Pentru a salva căsnicia fiicei ei, cei doi părinţi amanetează apartamentul unui chinez în schimbul a 15000 de dolari, suma de care au nevoie tinerii însurăţei pentru a nu fi scoşi afară din casă. Alan îşi caută în zadar un loc de muncă, iar Alice are şi mai puţine şanse să găsească unul, deşi mai voluntară, controlează relaţia cu acest partener uşor visător, nepregătit pentru viaţă. Remarcabilă antiteză prin care regizorul induce o critică a societăţii capitaliste, unde spre deosebire de cele comuniste, tinerilor nu le sunt oferite apartamente de către fatter stät pentru a-şi începe o viaţă nouă. Iată o „stare de fapt” căreia Stere Gulea îi conferă şi sensul unui realism crud unde estalgia este cea care orientează subtil afectele către trecut, unul din care nu rămân decât momentele fericite.
