— Să începem cu ce e mai simplu: anul, luna, ziua, locul nașterii.
— M-am născut pe malul Siretului, în comuna Prăjești, la 6 martie 1920.
— Școala?
— La Bacău. Școala Normală, că tata mă dorea învățător. Numai că pe mine mă trăgea inima către teatru. Încercasem eu și pictura — și toți ziceau că am să ajung pictor — dar se vede că nu asta mi-a fost chemarea. Fiul meu poate o are. Tocmai a intrat la școala de arte plastice... După Școala Normală m-am înscris la Academia de Muzică și Artă Dramatică din Iași. Și dacă tot eram acolo, am făcut și vioara vreo 4 ani. Tata, n-a fost el prea încântat când a auzit că mă fac actor. „Vrei s-ajungi la circ?” — zicea. Că la el nu era tocmai Iimpede cum e cu teatrul ăsta
— Deci între muzică, pictură și teatru, v-ați oprit la teatru. De ce?
— Ei, îmi plăcea. Și jucasem eu dintr-a cincea până-ntr-a opta și la școală. Am jucat Alecsandri. Roluri de femei. În „Dezertorul”, îmi aduc aminte, eram fată... Mi-era tare frig, îmi înghețaseră degetele îmi arătau ca niște cartofi, da' eu eram domnișoară...
— Când ați debutat pe scenă?
— În 1942. Eram încă student, dar jucam la teatrul „Muncă și lumină” din lași — o filială a teatrului lui Victor lon Popa. Am debutat în piesa „Zece milionari” de Victor lon Popa și culmea! eram bancher. Prima și ultima oară în viața mea. După aia, numai muncitor și țăran, cum știi și mata... Tot acolo am jucat și Filimon în „Omul care a văzut moartea”... că eu de tânăr am fost bătrân...
— Când ați absolvit?
— În 1944. Examenul mi l-am dat cu „Avarul” și lon din „Năpasta”. Doi ani am rămas la lași. Apoi, prin '45, s-a înființat Teatrul Poporului. Mata nu știi teatrul acela. Era cel mai frumos lucru din câte puteau exista. Un teatru de turnee. Toată țara, sate, târguri, orașe, am bătut-o cu teatrul acela, jucam pentru muncitori. Jucam pentru țărani. Patru ani. Tare frumos timp a fost acela.
— Ce jucați?
— Multe. Dar un an am mers numai cu „Năzdrăvăniile lui Păcală”. Eu eram Păcală, Tândală era Sandu Sticlaru.
— Și după Teatrul Poporului?
— S-a înființat Teatrul de Stat din Pitești. Din '49 până în '52 am stat acolo.
— Ce-ați jucat acolo? Ce roluri importante vă mai amintiți?
— Păi, mai mult muncitori și țărani. Asta-i biografia mea. Asta îs. ...Vorba nevesti-mi: „leri eram pe stradă și ți-am auzit vocea. Când mă-ntorc, era un tăietor de lemne...”
— Și după Pitești?
— Am fost adus la București la Teatrul Tineretului, dar de fapt m-au adus mai mult pentru cinematografie.
— Debutul în film a fost În sat la noi, nu?
— Nu, debutul a fost în
Răsună valea. Era acolo unu care trebuia să ducă o ladă-n spate. Eu eram acela. Am avut și emoții. Mă uitam să văd unde e aparatul ca nu cumva să mă scape din vedere... La premieră i-am invitat pe toți ai mei să mă vadă, dar nu m-a văzut nimeni. E adevărat că a trecut prin film și unu' cu o ladă în loc de cap... Eu eram... Ca să vezi ce-nseamnă lipsa de experiență…
— Ați jucat mult după aceea și fără pauză.
— Am jucat și în
Nepoții gornistului și în
Desfășurarea — primul rol mare — am jucat... doar nu vrei să pomenim aici 50 de filme!
— Atâtea aveți?
— Și cu cele pe care le încep acum, 53. Și uite că acum, în 1973, ACIN-ul vrea să mă sărbătorească pentru cel de al 50-lea film. Foarte frumos din partea lor.
— Și teatrul?
— Păi sunt la Giulești de 20 de ani.
— Ați jucat ceva în acești 20 de ani! Ce roluri vreți să trecem în fișa dumneavostră?
— Ei, sunt multe. Ce rost are să le-nșiruim? Trece și mata pe ultimul din „Comedia cu olteni”, că de când îl joc, toți sunt convinși că sunt oltean...
