— Stimate Emanoil Petruţ, te numeri printre puţinii actori care au făcut Institutul de artă cinematografică, care s-au pregătit să devină în primul rând actori de film. Asta presupune că iubeşti filmul.
— Am simţit întotdeauna nevoia să rămână ceva după mine, iar filmul îmi oferă posibilitatea asta.
— Numai pentru atât?
— Nu. Esenţialul a fost şi este pasiunea. Pasiunea de a spune mai mult decât se poate spune prin replici.
— Presupun că ţi-au rămas foarte multe lucruri nespuse încă.
— N-am spus — pentru că nu mi s-a cerut — tot ce e mai puţin la suprafaţă şi mai mult înăuntrul meu. Pentru că cei care fixează distribuţiile nu ştiu încă să scormonească sub ceea ce actorul — care e şi el om — are dincolo de ceea ce se vede. Există o stereotipie de viziune regizorală care te fixează pe un anume tip; şi pe urmă, când ajungi să faci, din întâmplare, altceva, să zicem un rol ca cel din
Fraţii, îi apucă mirarea.
— Ce crezi că ar descoperi un ochi care te-ar privi cu mai multă atenţie?
— Tocmai ceea ce arată mai bine la mine.
— Adică!
— Puterea de transpunere şi virilitatea spirituală.
— Nu te-ai întâlnit niciodată cu un personaj care să-ţi permita să te arăţi şi aşa?
— În toate personajele am scos câte puţin la iveală şi din ceea ce nu mi se cerea să arăt. Poate de aceea eroii mei nu se usucă niciodată. Trunchiul lor dă lăstari.
— O întrebare stupidă de tip „pe cine iubeşti mai mult?”: ce ţi se pare mai important — să faci film sau să joci pe scenă?
— Idealul ar fi să fiu pe scenă în timp ce la „Patria” e în premieră filmul pe care-I visez demult.
— Şi cum arată filmul acela?
— Un film în care personajul meu să fie, de la început până la sfârşit, alt „acelaşi personaj”. Să pară rău şi să fie bun, să zici că-i bun şi să fie intrigant, să-I accepţi ca intrigant şi să-I descoperi candid, să fie candid ca un copil şi, în fond, bătrân ca pământul, să fie iubit din ură şi urât din dragoste, să fie laş din prea mult curaj şi dur din prea multă blândeţe, să fie cu capul în nori, pentru că merge pe pământ, să fie senin din prea mare disperare şi, paradoxal, să fie un erou din zilele noastre.
— Ce fel de actor crezi că eşti?
— Născut iar nu făcut. Şi în orice caz mai complex decât îţi închipui, şi din pricina asta am şi complexe.
— Născut iar nu făcut, asta ar fi egal cu: cred în talent.
— Nu cred decât în talent.
— Ce definiţie ai da talentului?
— Puterea de a reprezenta o galaxie, individualizând fiecare stea.
— Şi ce crezi despre ceea ce se poate învăţa de la alţii, întru desăvârşirea talentului?
— De la regizori înveţi ce nu trebuie să faci, de la spectator înveţi ce trebuie să faci. Receptivitatea asta împărţită, dublată de străduinţă şi renunţări duce la desăvârşirea talentului.
— Înseamnă că pui mare preţ pe aprecierea publicului.
— Pentru mine el este marele examinator. Fără public n-ar exista artă, n-ar exista actori, n-ar exista succes.
— Crezi în succes?
— Este singura posibilitate de înţelegere cu partenerul meu principal: publicul.
— Ce mai socoteşti foarte important pentru un actor?
— Fiind foarte sigur de el, să se îndoiască veşnic. Fiind puternic, să-şi cunoască slăbiciunile. Fiind foarte sensibil, să nu-l doară prima lovitură. Fiind invulnerabil, să-şi afle călcâiul lui Achille. Şi dacă toate aceste Iucruri foarte importante nu le ai din naştere, nu-i nimic, ele se învaţă...
— Ce alte calităţi se mai cer unui actor dincolo de talent?
— Toate, dar mai ales aceea de a şti să facă din calităţi, defecte de calitate, atunci când e nevoie.
— Spune-mi, Emanoil Petruţ, ţi-ar plăcea să-ţi începi cariera, azi, ca „tânăr actor”?
— Da. Pentru că mi-ar plăcea să fiu, cum spui, „tânăr actor” într-o cinematografie matură (sîc). Ar fi mult mai comod.
— Dar regizor? Te-ai gândit vreodată ce-ar fi dacă ai face film?
— Şi nu o dată. Mi-ar plăcea foarte mult. Poate că aşa m-aş descoperi ca interpret al acelui rol de care-ţi vorbeam. Deşi, mi-e teamă că şi eu aş fi subiectiv şi aş distribui pe altcineva.
— Şi tu, Brutus?
— Şi eu.
