Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Dragostea și revoluția


     Sunând frumos și incitant, ca două spade încrucișate într-o luptă al cărei spectacol suntem chemați să-l urmărim, titlul ultimei cărți a lui Dinu Săraru este preluat și de filmul pe care Gheorghe Vitanidis (coscenarist și regizor) l-a „tras” după volumul întâi al trilogiei.
     „Toamna roșie” (cum se numește primul volum al trilogiei) oferea suficiente premise pentru un film și interesant, și de calitate. Există în acest roman care continuă — pe o altă volută a spiralei — destinul principalelor personaje din „Clipa”, o problematică de certă actualitate și, în același timp, cu valențe general-umane; există, apoi, o alternanță a timpilor și a planurilor povestirii care putea fi exploatată foarte „cinematografic” — și, totodată, în direcția evidențierii semnificațiilor mai ascunse, ori latente, ale cărții; și există, indubitabil, o directețe a scrisului lui Dinu Săraru provenind din acea — îndelung exersată — știință a gazetarului de a „decupa” idei și de a le pune excelent „în pagină”.
     Filmul însă (prin scenariul pe care-l co-semnează și, apoi, îl transpune în imagini Gheorghe Vitanidis) operează o păgubitoare reducție a „ecuației” epice din romanul numit — simplificarea cerută cu necesitate de trecerea oricărui „arhipelag de semne” în „imagini mișcate” mergând, în cazul de față, nu către esențializare, nu către potențarea liniilor de forță ale romanului, ci către simplismul schematic al unei demonstrații gazetărești... Pusă în seama lui Vitanidis, o asemenea afirmație poate trece drept paradox: în cuplul co-scenaristic amintit, celălalt fiind gazetarul la o privire mai atentă însă, ea nu se dovedește decât o observație de bun simț („bunul simț ca paradox” cum ar zice cineva), căci sancționează, pur și simplu, paupertatea intelectuală a viziunii regizorale.
     Nici o idee artistică, cât de rudimentară, nu animă filmul — care, în ciuda imaginilor mișcate de trecerea peliculei prin aparatul de proiecție, lasă impresia (involuntară, desigur) a unui organism înghețat, atins de acea „rigor mortis” proprie lucrărilor fără vibrație interioară. Ideile cărții — și se află, în „Toamna roșie, câteva idei generoase, cu largă putere mobilizatoare — răzbat, cât răzbat, numai în dialogurile dintre personaje, care le transmit spectatorului la modul enunțiativ... Somptuozitatea măruntă a decorurilor: reflex al unui bovarism care nu aparține (doar) personajelor (în clădiri de o asemenea, căutată, somptuozitate își duceau viața și eroii din Răutăciosul adolescent, spre exemplu), mișcările vădit neinspirate ale aparatului de filmat, jocul crispat al actoriIor — încorsetat de „personaje” care n-au altceva de făcut decât să rostească mici tirade exterioare acțiunii, acțiunea însăși — redusă la câteva întâmplări nesemnificative artisticește pentru destinul eroilor, naivitatea racordurilor (când nu-și urmează haotic una alteia, secvențele se „leagă” între ele prin replici a căror identitate este forțată până la ridicol: ca în scena cu braconierii), și altele de acest calibru, sunt semne ale lucrului rău făcut... Sau, poate, ale inaderenței la proza lui Dinu Săraru.
     Sunând frumos și incitant, cum spuneam, titlul cărții face promisiuni pe care filmul nu le onorează în viziunea regizorală a lui Gheorghe Vitanidis Dragostea și revoluția neavând contingente nici cu dragostea, nici cu revoluția.
 
 
(Săptămâna, 13 ianuarie 1984)

Tags: cronica de film, dinu sararu, dragostea si revolutia, gheorghe vitanidis, nicolae ulieriu

Comments: