Îmi pare rău, tovarășilor scenariști, dar povestea plăsmuită de dumneavoastră și țesută în imagini mi-a dat sentimentul unei zile de luni ploioase. (Ați observat, lunea, parcă toată lumea e tristă, chiar când nu e ploaie).
În filmul dumneavoastră ați pus de toate: un tânăr cu dragoste de muncă, ce merge cu sacrificiul până la totala uitare de sine, un altul superficial și carierist, care, dimpotrivă, nu se uită deIoc pe sine, o fată frumoasă care pendulează sentimental și mai e și actriță pe deasupra, un director retrograd, un secretar de partid principial și dornic să învețe, niște muncitori ce fac din noapte zi, chiar și o ședință de producție furtunoasă, o istorie a unei inovații (care este nejustificat de lungă), un Sibiu nostalgic și nemaipomenit de frumos (imaginile orașului sunt într-adevăr excelente). Directorul retrograd este scos la pensie (așa am înțeles, parcă), tânărul inginer lon Mușat, perseverent, își vede visul cu ochii, mașina lui cu comandă-program merge în sfârșit, actrița Liana Popa ajunge pe o scenă a unui teatru din Capitală (unde o vede toată lumea și, în plus, „poate să mai ciugulească câte o emisie la radio sau la televiziune”), celălalt inginer, Liviu Filimon, cu mașină și deplasări în străinătate, pare să fi învățat ceva din exemplul „tare” pe care i l-a dat colegul lui, Ion Mușat. Deci, până aici toate bune, toate la locul lor, și totuși filmul mi-a lăsat un sentiment de iremediabilă tristețe. O tristețe la prima vedere oarecum inexplicabilă, când cele trei personaje principale sunt trei tineri, sunt trei tineri ai vremurilor noastre. De ce? Pentru că, aș îndrăzni să cred eu, toți cei trei au un aer contrafăcut, nefiresc, un aer trist și suferind, altfel decât ni-i prezintă realitatea. lon Mușat este grav, debutează cu o replică ce pare că îl urmărește în film: „Fiecare moare singur”, și ea nefirească pe buzele unui tânăr. Dar nu este numai un grav, este și un dur. Nu știe să se apropie de nimeni. De fapt, nu el se apropie de cei doi muncitori maturi, care îl secondează și-l ajută (personaje încărcate de sensibilitate și omenesc), ci invers.
În faimoasa ședință de producție este exploziv (asta-i bine), dar și jignitor. În relațiile sale obișnuite e violent și vindicativ, iar scena finală în care se desparte de Liviu este de-a dreptul catastrofală în raport cu sensibilitatea ce se presupune cu necesitate la un tânăr de mare calitate sufletească (cum îmi închipui că ați fi vrut dumneavoastră să-l plămădiți). Scena de dragoste cu Liana e convențională și săracă, într-un cuvânt, ratată. Așa cum spune singur: „El nu visează, are coșmaruri”.
Liviu? Cuceritor în primele secvențe. Cavaler de capă și spadă, generos și irezistibil. Dar asta nu durează mult. Se schimbă cu 180°, capătă morgă, plictisul celor ajunși, superficialitatea încrezuților, nepăsarea egoiștilor. Poziția lui: „Vă privește!”. În dragoste cameleonic: „Tu nu ești omul iubirii veșnice”, îi spune Liana. Dar nu e numai nepăsător, este și cinic. Are acest fel de „tărie” sufletească de a Iovi în rană: „Câți ani aveți tovarășe director?”. Îl întreabă el pe cel ce o viață întreagă și-o dedicase muncii. Și-apoi lovitura: „Sunteți bătrân!”. Succesul lui lon, prietenul lui cel mai bun, îi mușcă inima.
Și n-am dreptate când spun că prezența lui m-a întristat cumplit?
Mai este și Liana Popa. Un personaj fără consistență. Ea nu luptă pentru dragoste. Ea măsoară. E iubită? Atunci iubește. Nu-i iubită? Se resemnează ușor, prea ușor. Și-a făurit și o platformă teoretică: „Nu pot iubi un om care nu are nevoie de mine.”, spune ea într-o replică. De, altfel nici nu-i adevărat, pentru că în final, când lon o cheamă și are nevoie de ea (e o scenă de mare poezie care încearcă o reabilitare târzie a credo-ului în dragoste, indestructibil legată de tinerețe, aș spune eu), ea, Liana, gingașa, sensibila, își astupă urechile cu perna. Adorată într-un oraș de provincie („prima actriță a teatrului”), urmărită cu suflarea întretăiată și cu ochii larg deschiși de mii de tineri, îi trădează și pleacă în Capitală pentru că acolo, în Sibiu, „n-o vedea nimeni”. Pot să cred în ea? Niciunul din cei trei tineri nu s-au proiectat cu forță și convingere în sufletul și în mintea mea și e păcat, pentru că fiecare din cei trei actori,
Ovidiu luliu Moldovan,
lon Caramitru,
Tamara Crețulescu au și sensibilitate, și inteligență, și talent, au făcut totul, dar în niște haine. prea strâmte.
Poate îmi veți răspunde „așa am vrut să-i zămislim”. Asta am vrut să spunem cu forța exemplului: iată cum nu trebuie să fie unii tineri. Se poate și așa. Mai ales că se poartă antimemoriile, antijurnalul, de ce nu și antitinerețea, dacă este pusă în chiar slujba tinereții? Numai că, în acest caz, poate ar fi fost mai potrivit pentru filmul dumneavoastră titlul „Despre o anume tristețe” decât
Despre o anume fericire.
Totuși, dați-mi voie ca eu să cred în continuare în tinerețea optimistă, cuceritoare, generoasă. Acea tinerețe în care nu măsori, ci iubești cu băierile inimii dezlegate, în care acțiunile au de muIte ori o gratuitate îngerească; în care credința nu se zdruncină și prietenia este de granit, în care se râde nestăvilit și se plânge zguduitor, în care nefericirea se topește cu iuțeala zăpezii sub puterea soarelui, lumea ți se pare splendidă și viața plină de farmec și fior.
Dați-mi voie să cred într-o astfel de tinerețe, chiar dacă am văzut filmul dumneavoastră.
