„Filip cel bun” – cronică de film

     Se pare că atât securitatea cât şi Ceauşescu au înţeles foarte bine mesajul, întrucât, după Filip cel bun, prima i-a deschis regizorului dosar de urmărire pentru intenţii duşmănoase, iar celălalt chiar s-a ostenit să critice, în mod categoric şi explicit, la Plenara de la Mangalia din 1983, un alt film al regizorului, Faleze de nisip (cf. Titus Vâjeu: ”Dan Piţa: Arta privirii”).Dacă mai menţionăm şi observaţia unui comentator că îşi schimbă părerea în bine despre cenzura comunistă în urma vizionării acestui film, putem spune că se profilează un interesant conflict între securitate şi cenzură, avându-i la mijloc pe cineaşti. E o ipoteză care ar merita a fi analizată şi care ar explica, într-o oarecare măsură, de ce, în timp, sub acelaşi comunism/socialism de inspiraţie sovietică, există totuşi “şcoală cehă” şi “poloneză” de cinema, dar nu am avut şi una românească (în pofida numărului mare de filme realizate în anii comunismului).Un lung traveling într-o locuinţă destul de ponosită, dar nu lipsită de un oarecare farmec balcanic prin patina obiectelor, încoronate cu ceasul din generic, şi dezordinea firească (!) ce domină într-o casă locuită, ne introduce în universul eroului. Ar fi de remarcat subtilitatea prin care se induce ideea că, deşi declaraţi ca având origini proletare (tatăl fost muncitor, mama/Ica Matache – croitoreasă), ne aflăm într-un mediu de “foşti”, iar prezenţa bătrânei (Nunuţa Hodoş), care se strecoară umilă şi speriată fără nicio pretenţie de la viaţă şi copii, nu face decât să sublinieze aceasta.
Dar tinerii au dinamica lor proprie, aşa cum este şi frumoasa Simona (Florina Luican), sora eroului, cu un trecut aventuros, dar dornică a se mărita, şi nu chiar cu oricine - Lucian (George Calboreanu jr.), viitorul soţ, cucerit de farmecele ei, lucrează în comerţul exterior - ca să scape de griji sau doar de  plictiseala dulcelui “far niente” din casa părinţilor. O prezenţă destul de discretă, care decorează interiorul prin simpla apariţie în rochii de interior sau stând pe o canapea şi dând în cărţi.
     Aflăm şi problema eroului: Filip are de înfruntat cel mai frecvent coşmar al tinerilor, mai precis al băieţilor, din acea perioadă: absolvent de liceu, care nu a reuşit să intre la facultate. Nu ştim din ce motive nu este luat în armată, (adevăratul motiv al temerilor celor căzuţi la admitere*), dar în schimb are libertatea de a alege o meserie care să-i umple timpul liber, familia fiind extrem de generoasă şi permisivă în ceea ce priveşte latura materială, stil mai degrabă “mic-burghez”, cu o înţelegere şi o dragoste faţă de copii destul de frecventă în acea perioadă.
     Demersurile lui Filip pentru a-şi găsi o slujbă care să-i convină sunt motive de analiză critică a societăţii din acel moment şi, totodată, o adevărată călătorie iniţiatică pentru aflarea adevărului din trecut. Un adevăr de esenţă morală şi nu materială (nedreptatea suferită de Ionescu), ceea ce iarăşi punctează în favoarea filmului. Căutări care îi definesc personalitatea. Pentru că la început Filip este un tânăr destul de obişnuit, care se uită pe fereastră spre a spiona amănuntele picante din viaţa vecinilor (amantul care vine după plecarea, probabil, a soţului) şi este destul de impertinent spre a-şi arăta superioritatea casnică în faţa viitorului său cumnat, obligat să-şi aştepte rândul la baie, deşi acesta va interveni pentru el. Prin refuzul de a deveni un beneficiar al relaţiilor de familie şi de prietenie/vinovăţie cu prietenii părinţilor, Filip devine “cel bun”, mai precis “cel moral” – dimensiune care este una dintre marile realizări ale filmului – şi acceptă statutul unui cetăţean obişnuit de atunci: muncitor în fabrică. Mircea Diaconu conferă personajului prospeţime şi veridicitate, până la a se confunda cu psihologia acestuia.
     Unele tuşe sunt de o actualitate uimitoare: micile aranjamente, telefoanele care “recomandă” petentul pentru un post călduţ - parcă ne aflăm în zilele noastre! Astăzi, nenumăraţii Filip care nu au acest “noroc” pleacă la muncă în străinătate.
     În plus, faptul că un lucrător din comerţul exterior, cum e Lucian, poate face tot felul de intervenţii arată statutul special şi privilegiat al acestora, pe care şi l-au manifestat din plin postdecembrist. Ca să nu mai vorbim de iubita lui Filip, “rulotista”( Ileana Popovici), şi prietenele ei care par a se ivi dintr-un tabloid al zilelor noastre. Frumoasă, aş spune chiar tonică prezenţa fetei necunoscute (Angela Stoenescu), rătăcită parcă la început în staţia de autobuz, ca o zână a oraşului, şi cu imaginea căreia se încheie filmul prin prezenţa ei într-un autobuz divergent ca traseu faţă de cel care îl duce pe Filip şi pe ceilalţi oameni la muncă.
     Filmul a fost extrem de bine primit de critică, pentru actualitatea şi sinceritatea lui, sinceritate care impresionează tinerii şi astăzi.
      Filmul Filip cel bun devine un exact şi necruţător studiu, nu numai sociologic, al compromisului în mediu familial şi în afara lui. El pare a fi inspirat plastic şi de neorealism şi de naturalismul şcolii cehe a anilor 60” (Florin Mihăilescu)
     Debutul operatorului Florin Mihăilescu, premiu ACIN pentru imagine; ultimul film al lui Lazăr Vrabie, dublat de Victor Rebengiuc. Premiu pentru interpretare feminină: Draga Olteanu-Matei, Premiul pentru interpretare masculină: Mircea Diaconu, la Festivalul de la Locarno.
 
*Luarea în armată a băieţilor care nu intrau la facultate după terminarea liceului era considerată, în multe medii familiale, o mare problemă pentru că, statistic, se demonstrase că, după doi de militărie, aceştia nu mai erau capabili să-şi continue studiile, rămânând pe vecie simpli muncitori. Cu atât mai bine venită pentru directivele Partidului a fost considerată demonstraţia de a deveni muncitor de bună voie şi nesilit de nimeni a lui Filp, ceea ce l-a determinat pe Cristian Tudor Popescu să fie extrem de acid în 2011 la adresa filmului, căruia nu-i găseşte prea multe merite. (“Filmul surd în România mută”)