Costi stă de vorbă cu fiul său în vârstă de 7 ani în timp ce-l duce cu maşina la şcoală, o discuţie serioasă, în care fiul este nemulţumit că întârzie la ore, iar tatăl îşi cere scuze.
Discuţia respiră tandreţe şi încredere reciprocă. Temeiul acţiunilor viitoare ale lui Costi se află aici, în această dragoste faţă de familie, faţă de fiul său. Îl urmărim citind apoi povestea lui Robin Hood băieţelului său, poate puţin împiedicat, dar afectuos. Costi este un familist onest, angajat al unei firme, corect, unul dintre numeroşii anonimi distribuiţi într-un rol secundar în viaţa de zi cu zi. Şi aici,
Corneliu Porumboiu operează o schimbare sesizabilă, dar nu radicală ca în
Ikiru (1952) al lui Kurosawa, povestea funcţionarului Watanabe, pentru că nu există un astfel de context dramatic. Din povestea pe care i-o citeşte fiului său, Costi intră într-un alt regim al poveştii, plecând cu vecinul său în căutarea unei comori care presupune acesta din urmă că s-ar afla în grădina lui, cel mai probabil sub un dud secular, trăsnit de fulger. Mai mult, e dispus să investească o sumă frumuşică, 800 de euro, ca să finanţeze aventura care are toate datele ficţiunii. După ce vede un reportaj despre aurul de la Roşia Montana, soţia lui Costi intră şi ea în joc. Ca şi în
Poliţist, adjectiv (2009), unde Corneliu Porumboiu lăsa acţiunea să evolueze lent, prin acumulări în registrul rutinei, cu mici descărcări ironice care să brizeze monotonia, în Comoara povestea nu se accelerează nici atunci când potrivit convenţiilor filmului de aventură ajungem într-un moment apogetic, descoperirea comorii. Regizorul urmăreşte până la detaliu demersurile lui Costi întru obţinerea, cu chirie, a unui aparat de detectat metale. Căutarea comorii câştigă puţină adrenalină din tensiunea care se instalează între vecinul lui Costi şi cel care face investigaţia cu detectorul de metale. Ies la suprafaţă frustrări, animozităţi, tensiuni care nu sunt legate câtuşi de puţin de perspectiva distribuirii prăzii. Aici apar diferenţele notabile între cei doi vecini, Costi este cel care crede în existenţa comorii, pe când vecinul său întruchipează scepticismul şi reunuţarea. Paradoxal, cel mai motivat ar trebui să fie cel aflat la ananghie, însă fervoarea aparţine celuilalt. Nu există nicio motivaţie mercantilă, clasica goană după aur, visul unei lovituri norocoase care să-l transforme pe neica nimeni într-un magnat. Atunci care este miza? Pentru vecinul lui Costi miza înseamnă achitarea unui credit contractat în condiţii extrem de dezavantajoase, însă, într-un contrapunct al aventurii clasice, disperarea nu generează fervoarea celui aflat pe muchie de cuţit. Pentru Costi miza se află dincolo de orice motivaţie mercantilă, miza sa ne întoarce la copilărie şi la ficţiunea care privilegiază un tip de erou dezinteresat, recuperabil prin personajul haiducului, specie de Robin Hood local, care „ia de la bogaţi şi dă la săraci”. În felul acesta, Costi creşte în ochii fiului său, întruchipând un erou de basm sau de roman de capă şi spadă; soţia sa a făcut imprudenţa să-i spună fiului său că tatăl se află în căutarea unei comori. Găsirea comorii se află în zona imaginarului care alimentează universul copilăriei de la Robert Louis Stevenson la Constatin Chiriţă, mutatis mutandis. Deşi probabilitatea de a găsi ceva este infimă, cei doi descoperă o „comoară”, care este departe de ceea ce aşteaptă cei doi: cocoşei, bijuterii etc. Comoara se află într-o lădiţă metalică şi constă într-o serie de acţiuni Mercedes din 1969 care se dovedesc extrem de valoroase. După o vizită la poliţie, ocazie pentru situaţii comice unde specialistul lăcătuş este un fost infractor, cei doi intră în posesia comorii. Numai că pentru fiul lui Costi acţiunile sau banii obţinuţi din vânzarea lor nu corespund ficţiunii, aşa că îi revine tatălui datoria de a converti comoara într-una de poveste. Costi cumpără dintr-un magazin bijuterii pe care le introduce în lădiţa ruginită pe post de cufăr şi i le oferă fiului său, de pradă bucurându-se şi tovarăşii de joacă. Gestul lipsit de acoperire psihologică se cuvine a fi înţeles într-un regim al ficţiunii care răscumpără mercantilismul şi banalitatea unei existenţe de numitor comun. Un gest sublim, de o gratuitate nobilă care răscumpără copilăria şi ficţiunea. Momentul apogetic este subliniat muzical printr-o muzică triumfalist-imnică şi un stop-cadru pe un soare strălucitor. Nu fără ironie care e nelipsită în filmele lui Porumboiu şi mai ales nu fără finalul pe un fond sonor care introduce un comentariu. Iar acest final este dat de hitul „Live is life” al grupului pop rock „Opus”. „When we all give the power/we all give the best./Every minute of an hour/don’t think about a rest./Then you all get the power/you all get the best./When everyone gives everything and every song everybody sings.” Puţini regizori sunt atât de atenţi la cuvinte precum Corneliu Porumboiu care realizează şi scenariul acestui film, puţini au o economie atât de atentă a discursului. Iar cuvintele se confruntă şi aici, cele ale poveştii şi cele ale prozei cotidianului. Povestea este făcută să trăiască o dată în plus împotriva evidenţelor şi a pactului de verosimilitate, un gest gratuit întors împotriva lumii, menit să câştige un singur suflet, al propriului fiu. Ceea ce mi se pare miraculos, Porumboiu o face fără emfază, aproape anticlimactic, nu fără ironie, cu tandreţe. Şi tot acest amestec este marca propriei sale sensibilităţi transpuse cinematografic, una cu totul specială.
